RAMMSTEIN - O istorie metalică

Vizualizări:
Comentarii:
Trimite acest articol unui prieten

Berlin, Schwerin... Locul de baştină, din fosta RDG, al celor care mai tîrziu vor forma trupa RAMMSTEIN. Atmosferă cenuşie, dominată de planurile cincinale şi de permanenta prezenţă a vehiculelor militare ruseşti aflate în stare de alarmă din cauza Războiului Rece.

Şi vine în cele din urmă anul 1986, cu Gorbaciov la conducerea gigantului sovietic şi a sa Perestroika. Atmosfera începe să se destindă oarecum, accesul la informaţie devine liber pentru o anumită categorie de privilegiaţi, care împart acest avantaj cu rudele, prietenii, prietenii prietenilor...

După căderea Zidului, în 1989, încep să apară trupele profesioniste de rock. La început se încearcă copierea, însoţită mai tîrziu de adaptarea la cerinţele publicului, a unor piese celebre, a formaţiilor celebre şi chiar a modului de a fi al idolilor lor. Încercările eşuează lamentabil. Trupele din fosta Germanie de Vest „fumaser㔠de mult aceste trucuri şi căzuseră deja în plasa lor de mai bine de zece ani. „Mulţi est-germani considerau Germania de Vest ca fiind paradisul”, recunoaşte cu amărăciune Paul Landers. „După căderea Zidului n-au mai gîndit deloc aşa.”

Cei şase membrii al viitorului Rammstein se cunoscut mai bine după o întîlnire memorabilă petrecută în 1988, la Festivalul Rock de la Berlin. Se înmulţesc apoi prilejurile de a sta de vorba, la o bere, de a încerca să descifreze misterul insuccesului de pe noua piaţă a muzicii din cele două Germanii reunite. „Cu cealaltă trupă a mea am încercat să imit diferite stiluri din muzica americană”, îşi aminteşte Richard Kruspe. „După şase ani mi-am dat seama că era absolut imposibil.”

Agasaţi şi chiar exasperaţi de încercările eşuate de a deveni cunoscuţi, se hotărăsc, la o bere într-un bar de cartier, să creeze un nou grup, pornind de la ideea de a face ceva cu totul nou. Primii sosiţi în trupă sînt Richard Kruspe, Christoph Schneider şi Oliver Riedel. La nici două săptămîni li se alătură Paul Landers, Flake Lorenz şi Till Lindemann. Încă două întălniri şi Oliver este ales, cu majoritate de voturi, managerul formaţiei. Richard, Flake si Till aduc o contribuţie majoră în viitoarea imagine scenică şi de marketing a celor intitulaţi RAMMSTEIN.

În ceea ce priveşte titulatura, declaraţiile lor se dovedesc contradictorii. „Să nu vă gîndiţi nici un moment la acea mică localitate, unde a avut loc tragedia aviatică din 1988”, spunea Till Lindemann în aprilie 1996, într-un interviu acordat celebrei Der Spiegel. „Numele formaţiei vine de la acele chestii care protejează intrările în vechile tuneluri sau exploatări miniere, numite piloni (Rammsteine)...” Tot el însă, după mai bine de doi ani, în noiembrie 1998, declară la MTV că, dimpotrivă, „numele formaţiei vine de la o mică localitate, Ramstein, unde în timpul unui show susţinut în 1988 de către Aviaţia Militară Americană, a avut loc un accident în care au murit 80 de persoane. [...] Am mai adăugat un ‛m‛ şi titulatura a devenit RAMMSTEIN...” Ca să vezi… Oare cînd a spus adevărul, dacă există vreunul?

Deşi nu par extrem de novatoare, cele trei reguli principale stabilitate de sextet şi urmărite în viitorii ani cu scrupulozitate şi tenacitate pur teutonă, îşi dovedesc destul de rapid eficacitatea: versurile sînt obligatoriu numai în germană, textele şi imaginea scenică etalată în timpul concertelor trebuie să atragă atenţia publicului, la limita şocantului, grupul este considerat o firmă care trebuie să respecte principiile economiei de piaţă.

Pe 24 aprilie 1994, trupa susţine un spectacol restrîns, pentru a testa reacţia publicului la noua formulă. „Aranjat” de Oliver într-un fost hangar al Armatei Roşii, la 15 kilometri de Berlin, show-ul nu-i costă nimic, cu excepţia echipamentelor scenice. Din cauza improvizaţiilor, mai ales în ceea ce priveşte efectele pirotehnice, se petrec unele incidente minore, peste care se trece totuşi repede. Till se alege cu sprîncenele pîrlite, iar Richard cu cîteva arsuri pe faţa şi pe mîini. Concluzia? Show-ul s-a dovedit un succes, iar efectele pirotehnice de top, realizate însă la nivel profesional şi cu echipamente de ultimă oră, vor deveni parte integrantă din viaţa de scenă a trupei.

Încep aşadar repetiţii istovitoare, care-şi vor pune amprenta pe primul lor disc, numit Herzeleid (Suflet pustiu - într-o traducere aproximativă), pentru că aproape toţi membrii vor fi părăsiţi de către soţii, respectiv prietene, din cauza programului infernal. Oliver îşi demonstrează din nou aptitudinile manageriale, reuşind să semneze un contract cu firma de impresariat Pilgrim şi un precontract cu Motor Music / Polygram. Ca urmare, lansarea pe 3 martie 1995 a a celui dintîi produs îi propulsează direct pe poziţia 68 în topurile germane, unde vor rămîne pînă în 1996. Mai precis pînă pe 27 septembrie 1996, cînd, după cel mai mare concert al lor de pînă atunci (aproximativ 6.500 de spectatori plătitori), ajung la un nivel de maturitate interpretativă şi scenică ce va marca evoluţia lor viitoare.

Pe 24 septembrie este lansat pe piaţă albumul de debut, Du Riechst so Gut, şi începe colaborarea cu Blindfish, roadele neîntîrziind să apară. Sînt solicitaţi pentru prima dată prin agenţie pentru a participa la o serie de concerte în deschiderea celor de la PROJECT PITCHFORK. Turneul se desfăşoară pe tot teritoriul german, între 14 octombrie şi 4 noiembrie, apoi, între 27 şi 29 decembrie, cîntă la Varşovia şi Praga în deschiderea celor de la CLAWFINGER. Între timp (2-22 decembrie), tot în colaborare cu agentia Blindfish, cei şase pornesc într-un alt turneu prin Germania, de această dată ca headliners.

Pe 2 ianuarie 1996, apare al doilea single, Seemann, însoţit de videoclipul cu acelaşi nume. La lansare primesc şi un dublu cadou: trei concerte în Austria şi Elveţia împreună cu suedezii de la CLAWFINGER (19-22 ianuarie) şi un turneu german în deschiderea trupei RAMONES, cu spectacolul Adios Amigos Tour (23-30 ianuarie).

După această dată, Flake, tăcutul Flake, impune o anumită conduită. Fără explicaţii, fără vorbărie prea multă, dar aducătoare de mari necazuri în viitor. În deschiderea concertelor lor nu vor mai evolua decît trupe germane, alese de ei dintre mai multe candidate. Acest lucru este impus şi celor de la Blindfish, ceea ce va aduce prima acuzaţie de xenofobie. Cu toate acestea, Henry von Fichtel se ţine de cuvînt: între 16 februarie şi 3 martie turneul german este deschis de DJ KOM, între 29 mai şi 7 iulie (21 de concerte) în deschidere cîntă Farmer Boys si Mink Stole, iar Secret Discovery deschide turneul ţărilor de limbă germană (Germania, Austria, Elveţia) între 29 septembrie şi 12 octombrie. O singură excepţie este facută, şi aceasta la insistenţele agentului Skumek Sabottka (făuritorul visului american) de la MCT: turneul din Germania, Austria şi Elveţia din perioada 6-25 mai 1997 se desfăşoară împreună cu englezii de la Eskimos & Egypt.

Încet dar sigur, precum s-a întîmplat şi cu Mercedes sau BMW, faima trupei depăseşte graniţele Germaniei şi deja se simte nevoia de schimbare. Printre festivaluri, turnee, şedinţe de înregistrări pentru cel de-al doilea single, într-un cuvînt printre picături, Oliver, din nou neobosit manager (mai precis omul cu ideile strălucite) al firmei, ia contact cu regizorul David Linch pentru a produce primul lor videoclip. În acest scop îi trimite, prin intermediul celor de la Blindfish, un demo cu toate piesele lor. Noroc, inspiraţie, soartă... I se poate spune oricum.

Linch, extrem de ocupat cu noul său film, Lost Highway îi refuză politicos pe cei de la agenţie, dar păstrează CD-ul. Într-o după-amiază, întorcîndu-se de la filmări cu maşina, ascultă pentru prima dată piesele celor de la RAMMSTEIN. Pe loc, soţia sa (iarăşi femeile) depistează potenţialul imens degajat de muzica, un pic ciudată, a celor şase nemţi. Pe 22 august agenţia este anunţată că piesele Heirate mich şi Rammstein au fost alese pentru a face parte din coloana sonoră a ultimei creaţii David Linch. Toate acestea impreună cu o declaraţie uimitoare: „Formula RAMMSTEIN, amestec de metal şi industrial, se poate compara cu oricare melanj celebru din zilele noastre, Lennon & McCartney, ambient şi hip hop sau unt de alune cu marmeladă [...] Originea germană a formaţiei şi vocile ar putea pune probleme anumitor ascultători, dar mie acestea mi se par unele dintre cele mai plăcute calităţi ale trupei. Versurile pot fi cele mai rele din lume, dar nu ştiu şi nu-mi pasă [...] Îmi place doar cum se rostogolesc şi asta este cel mai important. În concluzie, RAMMSTEIN este ca şi laptele cu cacao; nu-mi dau seama ce incearcă grupul să-mi transmită, dar muzica este la mare fix, mai ales dacă o agiţi bine în cană.”

Succes total. Internet-ul incepe să zbîrnîie de mesajele americanilor ce vor mai multe informaţii despre trupă, vor să-şi procure discurile, vor o traducere în engleză a textelor etc. Pe piaţa americană nu există nici un importator oficial al discurilor, curioşii fiind nevoiţi să-şi cumpere aceste produse de pe piaţa europeană, prin intermediul prietenilor care studiază sau călătoresc în Europa, a rudelor de pe bătrînul continent şi bineînţeles al NET-ului. În acest fel iau contact şi cei şase membri cu părerile celor care au văzut filmul şi le-a plăcut muzica.

Entuziasmul este delirant, dar Oliver îi domoleşte din nou în maniera categorică a unui mare magnat: nu se traduc oficial versurile în engleză, trupa nu va cînta în engleză, nu se dau declaraţii, dar ar fi binevenit un turneu american. Pentru aceasta, terenul trebuie pregătit din timp, încă din Germania. De aceea sînt cooptaţi în echipa tehnică şi managerială cei mai buni specialişti în domeniu, printre care Gert Hof (responsabil cu luminile şi efectele pirotehnice - fost instructor de geniu al Academiei Militare din Berlin şi fan al trupei încă de la debutul din hangarul berlinez), Gottfried Hellwein (pictor, scenograf şi fotograf celebru) şi, nu în ultimul rînd, agentul Scumek Sabottka de la MCT (cel care se va ocupa timp de aproape un an de toate aranjamentele necesare unui turneu american: permise de lucru, permise pentru importul echipamentelor pirotehnice, avize energetice, logistică, autorizaţii pentru parcare şi cazare, închirierea sălilor şi a spaţiilor de desfăşurare a concertelor).

Pe 25 noiembrie 1996 norocul le surîde din nou celor şase foşti est-germani. Mirko M. Hall publică în săptămînalul studenţilor de la Universitatea din Minnesotta înregistrarea integrală a cursului profesorului Gerhard Weiss despre arta poetică modernă, în care sînt disecate versurile piesei Du riechst so gut, considerată o capodoperă în domeniu. În aceeaşi zi, reproducerea articolului este transmisă pe Internet, într-o pagină neoficială a formaţiei, întreţinută de Michael Schliess, prieten şi fan al lui Flake. Michael este cel care care transmite neautorizat în această pagină şi o traducere în limba engleză a versurilor pieselor lansate pînă în acel moment. Toate acestea din prea mult entuziasm. Urmează o ceartă de zile mari, cîştigător fiind ca de obicei Oliver, în stilul său categoric. Michael este îndepărtat din culise şi în mai puţin de o săptămînă este ales, ca un fel de purtător de cuvînt şi reprezentant în relaţiile cu presa, polonezul Wojciech Goral.

După toate acestea, trupa îşi ia o binemeritată vacanţă, dar, după numai trei săptămîni, telefoanele încep să sune. Albumul Sensucht ajunge direct pe locul 5 în topul vînzărilor din Germania. Agenţia MCT şi neobositul Sabottka transmit datele următoarelor concerte şi festivaluri. Din 14 ianuarie şi pînă pe 22 august 1997, cei şase străbat Europa în lung şi în lat, concertînd, participînd la diferite turnee de promovare şi vînzare. În acest timp, single-ul Engel se vinde în peste un milion de exemplare, primind, împreună cu Herzeleid, Discul de Aur. Mai mult chiar, Sechnsucht este poleit cu platină in Germania.

Pe plan european, RAMMSTEIN devine deja un nume consacrat. Pe 22 august, la sfîrşitul prestaţiei din cursul Festivalului Lowland de la Dronten, Olanda, sînt anunţaţi telefonic, de către Sabottka, să se pregăteasca pentru cîteva apariţii în cluburi din Statele Unite. Se împachetează bagajele şi între 3 şi 6 septembrie susţin patru spectacole private, împreună cu cei de la KMFDM, în cluburile Bank şi Batcave Downtown din New York. Sînt prezenţi producători, agenţi, reprezentanţi ai cîtorva case de discuri. Impresia pe care o lasă este deosebit de bună. Sînt modeşti, deschişi, vorbesc binişor limba engleza (cînd vor) şi au un simţ al umorului, ceva de speriat. Se bate palma pentru o suită de concerte în prima jumătate a lui decembrie, împreună cu prietenii şi conaţionalii lor de la KMFDM.

Cum lucrurile nu pot merge însă la nesfîrşit numai bine, la întoarcerea în Germania îi aşteaptă o veste proastă: presa începuse să-i taxeze ca neo-nazişti. Momentan nu se gîndesc să răspundă la aceste acuzaţii, care mai tîrziu le vor aduce numai necazuri, atît în State, cît şi în faderland.

Turneul american de la sfîrşitul anului este extrem de bine pregătit, meticulozitatea teutonă spunîndu-şi din nou cuvîntul. Totul începe pe 5 decembrie, la Austin. Spectacolul în sine este demn de Guiness Book. Till, cu cei aproape doi metri înălţime ai săi, apare îmbrăcat într-o manta lungă din piele, avînd montat în orbita ochiului drept un dispozitiv laser folosit de trupele speciale pentru ochire pe timp de noapte. Tăcere. Laserul mătură circa 20-30 de rînduri de spectatori. Încep primele acorduri de chitară. Părul lui Till ia foc. Strigăte, agitaţie... Totul revine la normal, pînă cînd intră în scenă aruncătoarele de flăcări, telefoane celulare ce explodează în mîinile membrilor trupei, tot felul de bombiţe... Impactul asupra timpanului si retinei este teribil.

Lucrurile merg ca pe roate pînă pe 12 decembrie, cînd, înainte de concertul de la Santa Ana, autorităţile locale confiscă echipamentul pirotehnic, pentru că era de import. În plus, pentru intrarea in scenă, cînd îi ia foc părul, Till trebuie să obţină un permis special. Acesta poate fi considerat primul contact mai dur cu autorităţile americane. Din fericire îi salvează organizatorii şi fanii, care le pun la dispoziţie, în timp record, un echipament similar, dar mai mult de jumătate din încasările cuvenite se duce pe materialele pirotehnice de producţie americană.

La sfîrşitul show-ului, întrebat dacă nu se putea renunţa la o parte din efecte, Till răspunde cu nonşalanţă: „Spectacolul nostru este parţial serios, parţial o glumă [...] Avem o mulţime de idei interesante pe care vrem să le punem în aplicare. Personal, mă simt extraordinar cînd mă transform pe scenă. Este plăcere, este încîntare şi cred că şi altora le face plăcere.”

Oliver îşi păstrează la rîndul său cumpătul (se putea altfel?): „Oficialităţile din State sînt persoane mai meticuloase şi-şi fac treaba mult mai bine decît cei de acasă...” Ceva mai subtil, Flake ascunde în declaraţiile sale politicoase şi cîteva ace: „... sîntem străini. Americanii se comportă mult mai simplu decît cei de acasă, deoarece nu caută nod în papură. Dacă le place o piesă, chiar dacă nu înţeleg versurile, devin fani trup şi suflet. Prestaţia scenică nu poate fi înlocuită de un CD, de o casetă, nici chiar de o casetă video. Vrem să folosim la maximum toate simţurile spectatorilor, la limita agresării lor. Noi nu facem unplugged.” Ca urmare, numărul fanilor explodează pur şi simplu de la un concert la altul.

Între timp, cei şase participă la o prezentare privată a noului film regizat de Quentin Tarantino, Reservoir Dogs, care le produce o impresie deosebit de puternică, mai ales că seamănă fantastic de mult cu noul lor videoclip, Du Hast. În încercarea de a-l contacta pe regizor, au loc două întîlniri de cîte zece minute, în care se ajunge la un compromis: Tarantino se va ocupa de unul dintre clipurile de pe albumul Harder, programat să apară pe piaţă cel mai devreme în martie 2000.

Primul periplu american se termină pe 13 decembrie la Las Vegas, dar deja mass-media vorbeşte la superlativ de RAMMSTEIN. Se prefigurează o revenire cît mai rapidă pe scenele americane, ceea ce se şi întîmplă începînd cu 26 aprilie 1998. Noul circuit durează pîna pe 6 mai, de data aceasta fără incidente sau probleme deosebite, reprezentînd de asemenea un imens succes.

Urmează un turneu-fulger european, incluzînd Spania, Portugalia şi Franţa, între 13 şi 25 mai. Ritmul este doborîtor, dar se primiseră semnale destul de grave în ceea ce privea dinamica vînzărilor, a comentariile răutăcioase apărute în majoritatea cotidienelor de mare tiraj din Germania şi, nu în ultimul rînd, a acuzaţiilor de apartenenţă la diferite grupări neonaziste. Cei şase se hotărăsc însă să nu răspundă în nici un fel la atacurile mai mult sau mai puţin mascate din presă.

După o scurtă pauză de zece zile, urmează trei luni neîntrerupte de festivaluri de-a lungul si de-a latul Europei. Din nou cotele de popularitate cresc, dar Bilder-Zeitung rămîne pe aceleaşi poziţii ferme: „Turneele americane au însemnat doar cîştiguri băneşti. [...] Adevărata popularitate şi consacrare se cîştigă în Europa”. Din nou Paul intră în conflict cu presa, declarînd pentru N.Y. Rock: „Cei care au scris aceste lucruri sînt nişte tembeli, cu vederi înguste şi imaginaţie lipsă”. Şi tocmai îi fuseseră uitate toate paginile negre despre conflictele cu presa...

Pe 9 august, acelaşi neobosit agent Sabottka le comunică telefonic faptul că vor fi invitaţi oficial la turneul USA Family Values (sponsorizat de KORN), alături de cîteva nume celebre. Din cauza emoţiei, întîrzie mai mult de o jumătate de oră intrarea în scenă la Festivalul de la Budapesta, iar prestaţia se dovedeşte dezastruoasă. În cele din urmă, rigoare şi seriozitatea înving, încă o dată, şi seria de festivaluri se termină cu bine pe 23 august la Berlin.

RAMMSTEIN împachetează febril cele necesare şi zboară pe noul continent, unde pe 12 septembrie se deschide , la Chicago, în celebra World Music Theatre. Celor şase nu le vine să creadă în ce companie le e dat să cînte: KORN, ICE CUBE, LIMP BIZKIT, ORGY, împreună cu OZZY OSBOURNE şi KISS ca invitaţi de onoare. Modeşti, stînd într-o expectativă relativ politicoasă, nemţii nu prea sînt luaţi în seamă la început. Marcat de incidente mai mult sau mai puţin serioase, mai mult sau mai puţin hazlii, turneul îi transformă în egalul monştrilor sacri ai scenei.

Primul conflict se declanşează cînd unul dintre tehnicienii de la RAMMSTEIN, avînd nevoie de un cablu special, care se rătăcise în cursul pregătirilor, îl “împrumută”, fără nici un fel de acord, din efectele lui Ozzy. Observînd scena, Sharon, soţia acestuia şi în acelaşi timp responsabilul său de turneu, porneşte un scandal pe cinste, specialitate proprie. Mai echilibrat şi dovedind un fair-play rar, Ozzy aplanează elegant conflictul la sfîrşitul concertului: „Efectele voastre au fost mult mai bune decît ale mele. Mi-aţi putea împrumuta responsabilul vostru cu luminile şi pirotehnia?” Şi acesta era doar începutul.

În continuare, ghinionul face ca editorul turneului să devină insistent în a-i cere lui Paul tot felul de declaraţii, neştiind că acesta se afla în conflict permanent cu presa. Exasperat de cererile tot mai numeroase şi mai absurde, Landers îi face o vizită editorului, perorează de unul singur, extrem de agresiv, pe parcursul a două minute, şi sfîrşeşte prin a-i prinde acestuia o pereche de cătuşe, trecute prin cotiera fotoliului. Înainte de a pleca, aruncă în birou şi în anticameră o mulţime de „bombiţe” din recuzita spectacolului. Editorul este eliberat, după trei ore, de către o echipă de la Bomb Squad, dar incidentul se aplanează de la sine, pentru că respectivul şi-a dat seama că a sărit calul.

Trecînd prin Salt Lake City, Lafayette, Kansas City, Kalamazoo, adevărate bastioane ale mormonilor, baptiştilor si ortodocşilor habotnici, cei de la RAMMSTEIN sînt în permanenţă ameninţaţi cu închisoarea din cauza gesturilor cu conotaţii evident sexuale (eufemistic vorbind) etalate în timpul spectacolelor. În aceste locuri, respectivul dildo-act (mimarea actului sexual) este considerat un delict federal grav.

La New Orleans se atinge apogeul. Sînt trimişi 73 poliţişti şi 6 membre ale unui comitet al primăriei destinat supravegherii civice a moravurilor, toţi avînd ca scop arestarea celor şase în eventualitatea unui dildo-act. Nemţii au noroc şi de această dată. Şeriful întrerupe acţiunea oamenilor din subordinea sa, declarîndu-se fan al formaţiei. În zonă se mai afla şi o echipă a MTV, pe cale să filmeze acest gen de manifestare.

Turneul se încheie pe 31 octombrie, dar trupa mai rămîne puţin în State, deoarece pe 2 noiembrie primeşte Discul de Aur, pentru un milion de exemplare vîndute din albumul Sehnsucht pe piaţa americană. Dacă tot se aflau acolo, foştii parteneri de turneu îi invită să participe la spectacolul de Halloween. Ascuţitul lor simţ al umorului provoacă şi de această dată o situaţie limită. În acea zi, toate trupele participante la turneul Family Value s-au costumat conform obiceiului (cei de la LIMP BIZKIT în Elvişi [Presley] extrem de graşi, cei de la KORN în rockeri ai anilor ’80 şi aşa mai departe).

Neavînd costume potrivite, Paul propune nici mai mult nici mai puţin decît costumul lui Adam. Zis şi făcut. Părţile intime sînt acoperite cu bandă adezivă şi RAMMSTEIN apare pe scenă. Stupefiaţi, poliţiştii cer responsabilului de concert să întrerupă show-ul. Cei şase continuă însă netulburaţi, în ciuda faptului că pirotehnicienii sînt impiedicaţi să ajungă la locurile lor şi să-şi facă treaba, şi cîntă patru piese, pînă cînd un oficial îi smulge microfonul lui Till şi strig㠄Spectacolul s-a terminat”. A doua zi, oficialităţile adresează manager-ului de turneu Peter Koepkke un ultim avertisment în ceea ce priveşte permisul de lucru al trupei pe teritoriul american. Din nou stupoare însă, pentru că RAMMSTEIN primeşte un ajutor neaşteptat din partea unei persoane recunoscute drept foarte îndărătnică şi mai ales imprevizibilă: Madonna. Declaraţia ei, publicată pe prima pagină a numărului din noiembrie a prestigioasei reviste Bilboard, readuc lucrurile pe făgaşul lor normal: „Mi-ar face deosebită plăcere să-i am ca invitaţi pe băieţii de la RAMMSTEIN. Aş vrea să-i duc în unul din studiourile mele, indiferent cînd şi unde.”

Considerat cel mai lung din istoria trupei, acest turneu s-a dovedit şi cel mai prolific din punct de vedere al experienţei. „Pînă acum un an, majoritatea americanilor nu ar fi fost în stare să amintească vreo trupă germană, cu excepţia lui NINA [Hagen], KRAFTWERK şi poate a celor de la SCORPIONS”, declară Richard Kruspe într-un interviu acordat publicaţiei NY Rock. „Sînt foarte mîndru de succesul nostru în Statele Unite, în ciuda unora de acasă [din Germania, n.r.] care vor susţine că n-am urmărit decît cîştigul financiar. Americancele sînt extra: vin, vorbesc cu tine şi nu fac pentru acest lucru atîtea fiţe ca cele de la noi. Totul este mult mai simplu decît in Europa.” La întoarcerea în ţară însă, cinicul şi agresivul Paul va declara pentru Bild Zeitung, fără nici un alt comentariu: „Credeam că în America libertatea de expresie artistică a atins absolutul. Nu-i aşa. Oricum, publicul este înnebunit după distracţie. Cîteodată mai găseşti şi reprezentanţi ai autorităţilor care sînt fani ai tăi. Este şi aceasta un fel de mită...”

Imediat după aceste incidente, trupa se îmbarcă pentru Milano, unde pe 14 noiembrie urma să se desfăşoare, sub egida MTV, European Music Awards ’98. Toate formaţiile participă cu o singură piesă, prilej de nemulţumire pentru cei şase teutoni. Chiar dacă este foarte din scurt după turneul american şi de această dată pregătirile se dovedesc extrem de minuţioase.

Începînd cu data de 13, repetiţiile se succed într-un ritm ameţitor, chiar dacă nu se ştie deocamdată care va fi piesa propusă spre audiţie. Există cel puţin şase opţiuni, toate la fel de bine aranjate. În ultimul moment, mai precis cu trei ore înainte de începerea spectacolului, cu prilejul unui interviu live pentru MTV, Paul, eternul inamic al mass-media, declară frumoasei mediatoare pe nume Julia: „Piesa din show va fi Du riechst so gut ’98. Încercăm să punem într-o singură piesă tot ceea ce am făcut pînă acum. Nu ne place să cîntăm în play-back, este un truc ieftin, dar sîntem foarte bucuroşi că am fost invitaţi aici. Prima dată nu cîştigăm, dar a doua oară o facem sigur.” Venind din partea lui Paul, este o declaraţie liniştită, poate un pic lăudăroasă.

Ceilalţi membri încă nu se hotărîseră asupra piesei. Dar dacă a fost făcută publică o declaraţie, trebuie respectată. Trupa are un regim democratic pur: toţi sînt egali în drepturi şi obligaţii şi toţi respectă părerile colegilor. Pentru prima dată în viaţa lor de grup rămîn mască auzind prezentarea de scenă făcută de aceeaşi Julia: RAMMSTEIN - dance metal provenit din atelierele germane de forjă. Între controversă şi consens. Unii îi adoră, alţii îi urăsc. RAMMSTEIN - de la acorduri grele de chitară, prin ritmuri electronice şi versuri provocatoare pînă la gînduri înfrigurate şi posedate. Apărători ai valorilor morale în ciuda Ťamestecului politicť [a se vedea atacul puţin voalat din Bundechstag la adresa atitudinilor fasciste, neonaziste manifestate chipurile de către anumite grupuri, n.r.], fanii devotaţi si criticii de ocazie întrecîndu-se în laude şi blamări. Un lucru este sigur: RAMMSTEIN a reuşit un lucru mare. Muzica lor se adresează unui auditoriu din cele mai variate clase sociale."

Tot acum se pune problema participării la Big Day Out Tour, în perioada iunie-iulie 1999, cel mai probabil, în Australia, Noua Zeelandă şi Japonia. Oliver este cel care amînă răspunsul, invocînd diferite motive, mai mult sau mai puţin valabile. Fără o declaraţie categorică, pe parcursul a mai mult de un an, va refuza un turneu nipon, amintind în treacăt c㠄Japonia ar fi un frecuş prea mare pentru mine”. Toată lumea îi respectă opţiunea şi, pînă în septembrie 1999, cînd vor fi refuzate oficial toate turneele propuse a se desfăşura în Ţara Soarelui Răsare, nimeni nu comentează gestul lui Oliver. Prea a avut de fiecare dată dreptate şi treburile au mers bine... Presimţire, refuz organic... Nimeni nu va şti vreodată. În schimb un turneu în Australia şi Noua Zeelandă, alături de cîteva trupe deja cunoscute în aceste ţări (Mindless Self Indulgence, Skunk Anansie), este mai mult decît tentant. Cu toate acestea, va fi amînat un an şi jumătate, din cauza unor motive obiective de această dată (un accident al lui Till, o boala lui Richard etc).

Pentru sfîrşitul lui 2000, se fac demersurile necesare unui turneu în emisfera australă, cei şase nerenunţînd la acest proiect. La sfîrşitul show-ului, Christoph si Flake declară în exclusivitate pentru MTV News: „În ultimii doi ani ne-am aflat mereu pe drumuri. Este foarte greu să compui noi piese în timpul deplasărilor cu autobuzul, avionul sau trenul. Singura posibilitate de a face muzică este în timpul probelor de sunet de dinaintea concertului, dar sîntem prea obosiţi şi tracasaţi pentru a ne mai gîndi la ceva nou. Din acest moment şi pînă la mijlocul anului viitor [1999, n.r.] ne vom retrage pentru odihnă şi vom încerca să scoatem noul album [Harder, n.r.]”. Dar n-a fost să fie aşa.

În mai puţin de două săptămîni, neobositul Sabottka le face o ofertă, la care cei şase rămîn din nou mască: KISS i-ar dori în deschiderea turneului din America de Sud şi America Centrală. Entuziasmul este delirant. Vor concerta alături de idolii lor! Pînă la stabilirea datelor de desfăşurare a circuitului, evenimentele se ţin lanţ: pe 5 ianuarie 1999 sînt nominalizaţi pentru premiul Grammy la categoria Best Metal Performance, pe 4 martie primesc premiul german Echo pentru cea mai populară trupa germană în afara Germaniei, iar pe 7 martie se semnează contractul pentru coloana sonoră a filmului Matrix. La acesta din urmă, RAMMSTEIN apare într-o companie de invidiat: MARILYN MANSON, PRODIGY, MINISTRY, ROB ZOMBIE, RAGE AGAINST THE MACHINE, MONSTER MAGNET, DEFTONES şi MEAT BEAT MANIFESTO. Înregistrările vor fi făcute în studiourile Maverick Records, proprietatea Madonnei. Deci pînă la urmă, declaraţia ei din urmă cu o jumătate de an şi-a găsit ecoul în realitate.

Cu toată această avalanşă de evenimente de natură să-i entuziasmeze, perioada este marcată şi de unele întîmplări mai puţin plăcute. Till este părăsit de prietena sa Anja Koseling, care face o declaraţie şocantă la MTV News: „... Era foarte brutal. Se îmbăta ca un porc şi la fiecare sfîrşit de săptămînă pleca de lîngă mine cu cîte o nouă achiziţie amoroasă. În fiecare săptămînă alta". Toţi prietenii şi cunoscuţii se revoltă, ştiut fiind faptul că Till şi-a crescut singur copilul timp de şapte ani (copil rezultat din relaţia sa cu Anja), dîndu-i o educaţie rigidă, în spiritul adevăratelor valori etice şi morale.

Nici pe Richard nu-l ocolesc ghinioanele. Din cauza programului şi a alimentaţiei, face o formă de hepatită extrem de gravă, care evoluează în hopuri şi cînd se aşteaptă mai puţin. Fără nici un avertisment, intră periodic în criză, care durează de obicei între o săptămînă şi zece zile. De acum înainte va fi nevoit să mai adauge o persoană în echipa care participă la turnee şi anume o asistentă medicală cu ustensile de primă intervenţie în caz de recidivă a crizelor.

Pe 30 martie apare albumul Live Family Values, conţinînd toate trupele participante la show-urile din ’98, turneu sponsorizat de KORN. Pe lîngă INCUBUS, ORGY, LIMP BIZKIT, ICE CUBE şi KORN, RAMMSTEIN figurează cu piesa Du Hast.

Pe 10 aprilie începe turneul central şi sud-american împreună cu KISS. Foarte bine primiţi şi foarte apreciaţi, mai ales pentru că la un moment dat, Ace Freeley declară la începutul concertului de la Porto Alegre (15 aprilie): „ Sînt prietenii şi egalii nostri. Turneul KISS nu începe cu formaţia de mîna a zecea intitulată RAMMSTEIN. Noi împarţim ‘laurii şi pietrele’ în acest turneu cu o trupă mai tînără, dar la fel de bună ca noi”.
Totul mergea deci extrem de bine, aproape perfect am putea spune, pînă cînd doi adolescenţi, Dylan Klebold şi Eric Harris pe numele lor, îngrozesc lumea împuşcîndu-şi colegii de la liceul din Littleton.

Ziarele de acasă, revistele de specialitate şi cotidienele de mare tiraj din State enumeră, printre alţi acuzaţi, şi pe cei de la RAMMSTEIN şi KMFDM, etichetaţi drept fascişti şi neonazişti sadea (din cauza pieselor Weisse Fleisch, respectiv Son of a Gun), MARILYN MANSON, ORGY ş.a. De data aceasta, Paul se dovedeşte de-a dreptul brutal şi mai mult decît tranşant în afirmaţii. Pe 23 aprilie, la insistenţele managerului de turneu, el face următoarele declaraţii în faţa reprezentanţilor marilor cotidiene şi ai revistelor de specialitate: „Componenţii formaţiei RAMMSTEIN exprimă, pe această cale, condoleanţe şi transmit toată compasiunea celor care au avut de suferit de pe urma recentelor şi tragicelor evenimente petrecute la Denver. Ei [membrii trupei, n.r.] vor să devină foarte clar, pentru toată lumea, că nu abordează aspecte lirice şi nu maschează mesaje politice de natură să genereze asemenea comportament. Cei de la RAMMSTEIN sînt părinţi la rîndul lor şi în mod continuu se luptă pentru a le da o educaţie copiilor, în care să primeze valorile considerate de toată lumea ca fiind non-violente şi sănătoase din punct de vedere spiritual şi etic. În cursul zilelor următoare vom afla mai multe amănunte despre această tragedie, dar noi ştim deja că muzica nu incită adolescenţii la violenţă şi nici nu pune arme în mîinile copiilor. Este foarte uşor să faci din muzică un ţap ispăşitor”.

Declaraţia este categorică, dar vine prea tîrziu. Dacă ar fi fost făcută în urmă cu cel puţin trei ani, cînd au apărut primele semnale... Iarăşi Oliver, omul cu inspiraţie şi idei strălucite, vine cu o propunere de estompare a urmărilor neplăcute. „Ce-ar fi dacă am participa în afara programului stabilit cu managerii, la un turneu nord american?” Întrebările care urmează sînt pe deplin justificate. Cînd? Cum? Cu ce bani? Cine face aranjamentele? Ce trupe vor participa? Iarăşi destinul sau diabolica inspiraţie a mezinului trupei, fiecare în parte sau amîndouă la un loc, îşi spun cuvîntul. În aceeaşi seară sînt contactaţi telefonic de către Henry von Fichtel, de la agenţia Blindfish. Mai colaboraseră cu el în timpul turneelor europene din ’95, ’96 şi ‘97. Acesta se ocupa de turneul din Statele Unite şi Canada a suedezilor de la CLAWFINGER. De fapt, trupa trebuia să facă parte din show-ul celor de la SOULFLY, SKUNK ANANSIE şi MINDLESS SELF INDULGENCE. Pe undeva se produsese o fisură în acel aranjament şi agentul încerca să o repare în felul său. Şi nimereşte bine. Se stabilesc datele şi trupa se îmbarcă pentru Washington DC.

Primele concerte din State se desfăşoară împreună cu SOULFLY, urmate de un periplu canadian alături de MINDLESS SELF INDULGENCE şi totul se încheie tot în State, alături de cei de la SKUNK ANANSIE. Numai că de data aceasta nu-l mai au alături pe Skumek Sabottka. Oficialităţile pîndeau o singură greşeală, de care să se poată agăţa. Aceasta se produce pe 5 iunie, în ciuda repetatelor avertismente venite din partea partenerilor de turneu, cînd poliţia din Worchester, Massachusetts, emite două mandate de arestare pe numele lui Till şi a lui Lorenz. Imediat după concert, cei doi sînt „săltaţi” sub acuzaţia de comportare lascivă în public şi gesturi obscene în faţa minorilor. În timpul concertului, mai precis pe bucata Buck Dich, cei doi simulaseră un act sexual anal, utilizînd un penis imens din cauciuc. Marele lor noroc a fost că au rămas îmbrăcaţi şi nu au mimat actul cu pantalonii în vine, aşa cum propusese Paul.


La doar două zile după întoarcerea în Europa, se încearcă un miniturneu în cîteva cluburi private din Schwerin şi Hamburg, dar presa primeşte cu destul de multă răceală apariţiile. În schimb, numeroase semnale pozitive vin din Austria, Elveţia şi Belgia. Se hotărăşte, în limitele oferite de şedinţele de înregistrări pentru noul album, Harder, participarea la cîteva concerte în patria natală şi în ţări de limbă germană, pentru a menţine viu interesul presei şi al fanilor. În aproape şase ani de existenţă fulminantă, RAMMSTEIN nu scosese pe piaţă decît două discuri, aşa că se simţea nevoia de schimbare, de ceva nou.

În zilele de 2 şi 3 iulie au loc două rînduri de întîlniri secrete la At, în Belgia, al căror conţinut va fi făcut public deabia pe 7 iulie, după ce Radio Deutsche Welle anunţa oficial despre accidentul suferit de cîţiva dintre membrii formaţiei. Pe 4 iulie, Till, rulînd cu puternicul său BMW 740 iLA, în care se mai găseau Richard, Flake şi Oliver, pe celebra Autobahn, între Koln şi Karlsruhe, intră într-o zonă cu ploaie şi vînt puternic şi pierde controlul volanului, lovind o maşină de pe contrasens. Amîndouă autoturismele se fac zob, iar pasagerii suferă răni uşoare. Till este lovit la un genunchi, trebuind operat după mai puţin de o săptămînă, iar Kira Li, fiica lui Richard, îşi rupe dinţii din faţă. Toate acestea fac să se amîne sau să se anuleze cîteva proiecte, ceea ce înseamnă o mică perioadă de respiro pentru trupă.

Ştirea de la radio este însoţită de o declaraţie făcută de Wojciech Goral, purtătorul neoficial de cuvînt al grupului: „Christoph şi Till au fost aleşi să joace alături de Guillaume Depardieu (fiul lui Gerard Depardieu) în filmul POLA X, regizat de Leo Carax. Totodată, bucata Kokain va figura pe coloana sonoră a filmului Romance, în regia Catherinei Breillat.” Ambii regizori sînt cunoscuţi în lumea cinefililor drept ciudaţi, cu o înclinaţie evidentă către morbid.

În ciuda faptului că deabia îşi reveniseră după şocul accidentului, între 16 şi 18 iulie muzicienii participă în Austria la o repriză de trei concerte gen festival, la care mai sînt invitate METALLICA, FAITHLESS, IGGY POP, SKUNK ANANSIE, ALANIS MORISSETTE, HERBERT GRONEMEYER, FANTA 4, AEROSMITH, BON JOVI şi LENNY KRAVITZ.

Deoarece publicul cerea ceva nou, este grăbită lansarea pe piaţă a albumului şi a casetei video Live aus Berlin. Aceasta are loc pe 13 septembrie 1999, într-un mic bar din Berlin, devenit sediul oficial al primului fan-club. Cei şase au din nou noroc, de data aceasta în persoana lui Goral, care a insistat ca albumul şi caseta video să apară în două versiuni: una cenzurată, pentru categoria 16-18 ani, şi una integrală, singura diferenţă constituind-o doar prezenţa piesei Buch Dich.

Succes deplin. Presa, dar mai ales teutonii puritani aşteptau un motiv de blam. Nu l-au avut şi, culmea, n-au ţipat de ciudă, ba chiar au dat dovadă de un fair-play rar întîlnit: „Vă mai amintiţi de RAMMSTEIN? Sigur că da... explozii, aruncătoare de flăcări, chitare agresive, versuri care vulgarizează actul iubirii la extrem. Industrial-metaller-ii de la RAMMSTEIN, piromani prin definiţie, ar fi ultimii de la care să aşteptaţi cîntece despre linişte şi pace interioară, dar, curios, trupa invită la calm prin bucăţica lor de haos.”

Fidelitatea polonezului, fan convins încă de la începuturile trupei, este în cele din urmă pe deplin răsplătită. O biografie RAMMSTEIN trebuia lansată odată cu albumul, dar după succesul acestuia, Goral insistă pentru o amînare. După ce trece în revistă tot materialul şi operează cîteva modificări (el a fost cel care a pus la dispoziţia editorilor materialul biografic, dar în condiţiile date trebuia să aibă puţin mai multă atenţie), dă undă verde pentru tipar şi pe 27 septembrie apare şi biografia RAMMSTEIN. Oricum, trupa se retrăsese încă de pe 18 septembrie în studiouri, acest ultim contact cu publicul nefăcînd altceva decît să menţină treaz interesul acestuia.

Perioada de înregistrări (propusă a se termina la jumătatea lunii ianuarie 2000) cuprinde doar cîteva intermezzo-uri. Între 1 şi 11 octombrie are loc un turneu secret, cuprinzînd numai cluburi private din Germania, accesul presei fiind interzis. Scopul este testarea în rîndul fanilor a pieselor de pe noul album. Pe 12 octombrie, miniturneul este întrerupt, deoarece ROB ZOMBIE îi invită în studiourile sale, cu rugămintea de a remixa piesa Spookshow Baby, ce va apărea pe noul album Zombie, Hellbilly Deluxe Remixes. Tot aici se presupune că vor mai apărea şi RAMONES, KORN şi CLAWFINGER. Este ca o minivacanţă, dar înregistrările odată terminate, Richard îşi face bagajele şi decolează spre Montauk, Long Island, unde pe 29 noiembrie se căsătoreşte. Fericita mireasă este top-modelul Caron Bernstein, un fan RAMMSTEIN încă de la inceputurile europene. Urmează doar o săptămînă de miere în Caraibe, după care se mută într-un apartament în New York, deoarece telefoanele sună şi trebuie finalizată producţia preliminară pentru noul album.

Înregistrarea propriu zisă nu începe însă decît în mai, în sudul Franţei, la Miraval, în iunie fiind realizat mixajul, împreună cu Ronald Prent, la Galaxy Studios, Belgi, încheiat în octombrie la Stockolm, cu ajutorul lui Jacob Hellner şi a lui Stefan Glaumann.

În luna lui cuptor, RAMMSTEIN cîntă pentru prima dată în Japonia, la Fuji Rock Festival, ceea ce dovedeşte o schimbare importantă în mentalitatea şi în modul de a vedea lucrurile al muzicienilor. Mai mult decît atît, în ianuarie 2001 nemţii participă la festivalul Big Day Out, în Australia, ocazie cu care mai susţin cîteva concerte în cluburi din Sydney şi Melbourne, iar în februarie se întorc în Ţara Soarelui Răsare, unde evoluează la Big Cat, Osaka (pe 9) şi la Liquid Room, Tokyo (pe 10).

Din diverse motive, sfîrşitul anului 2000 găsise albumul nefinalizat, dar noul mileniu începe cu o atmosferă lucrativă intensă, astfel încît în primele cinci luni sînt finalizate atît albumul, cît şi două videoclipuri, Sonne, şi Links 2 3 4, ambele difuzate din plin VIVA1 şi MTV.

Nici activitatea concertistică nu lîncezeşte turneul promoţional începînd bineînţeles în Germania şi Austria, pentru a continua apoi, în iunie, în întreaga Europă (Lisabona - 06, Madrid - 07, Paris - 09, Londra - 10, Praga - 12 şi Reykjavik - 15). De menţionat că show-ul a dobîndit noi elemente spectaculoase, pentru că RAMMSTEIN l-a cooptat ca stage designer pe new york-ezul Roy Bennett, fost colaborator al lui Prince, dar şi al celor de la NINE INCH NAILS şi KISS. „Pot să vă asigur că am păstrat unele elemente devenite populare în vechile show-uri, dar altele au fost schimbate”, spunea Richard într-un interviu acordat în luna martie. „Bineînţeles că vom introduce tema maternităţii şi a naşterii în spectacol şi vom încerca să apropiem mulţimea de trupă cît de mult se poate”. Cu alte cuvinte, nemţii mai au multe de oferit şi nu ne rămîne altceva de făcut decît să urmărim evoluţia acestui grup metalic, fără îndoială unul dintre cele mai importante ale noului mileniu.



ŤÎn ciuda erotismului agresiv pe care îl degajă, textele noastre au o singură caracteristică: sensibilitatea. Toate versurile sîînt dedicate unui singur ţel: dragostea. Dragostea în cele mai diverse forme: perversă, castă şi morbidă. Dragostea este temelia omenirii. În realitate, femeile sînt de-a dreptul încîntate cînd bărbaţii fac pasiuni pentru ele, cînd aleargă cu limba scoasă după ele. De fapt fiecare bărbat nutreşte sentimente mai curate decît cea mai „tare” muieruşcă. Un bărbat ţine la femeia sa, o răsfaţă şi mai ales luptă pentru ea. Femeia, suprema evidenţă în această lume, este femela după care aleargă bărbatul. Acestea sînt instinctele minunate care guvernează lumea noastră, a oamenilor-animale. Te cuprind dis-de-dimineaţă, ţin şi mîine şi poimîine şi tu nu poţi face nimic. Se întîmplă pur şi simplu. Se pare că-ţi va guverna viaţa cel puţin zece ani şi nimeni nu va putea întrerupe acest ciclu. Este ca un perpetuu sus-jos, înainte şi înapoi, se combină durerea cu plăcerea, are începuturi şi sfîrşituri. Încerci să lupţi, să schimbi ceva, dar după un timp, după cinci ani de pildă, stai şi te gîndeşti că, în definitiv, n-a fost chiar atît de rău.ť