2 YEAR ANNIVERSCARY LMC - Live Metal Club, Bucureşti, 9 mai 2009

Perioada: 09.05.2009
Loc de desfăşurare: Live Metal Club, Bucureşti

Trimite acest articol unui prieten

Trupe participante:
SNAPJAW, AKRAL NECROSIS, ACT, FIRST DIVISION, DAYS BEFORE DISAPPEARANCE, STONED ADDAMS

Atunci cînd Matei "Tufiş" de la STONED ADDAMS a dedicat o piesă unui/unei Mary (cunoştinţă sau conştiinţă, deh…), în mijlocul publicului din LMC cîţiva „agitatori” setaţi pe parametrii de moshăială au molipsit imediat toată suflarea. În cîteva secunde, întreaga sală s-a „aprins” ca o căpiţă de fîn în care ai aruncat un chibrit: Live Metal Club tocmai a împlinit doi ani şi asta a fost de ajuns pentru o seară cu o stare de spirit printre invitaţi cum rar îţi este dat să vezi. Lumînările au fost stinse şi a-nceput să se servească tortul...

E simplu: s-a anunţat evenimentul, s-au făcut afişele, a venit ziua cu pricina, probe de sunet, uşi deschise, lume multă, chef de headbanging = rock de propagandă! Mă rog, acesta este, mai mult sau mai puţin, cursul lucrurilor cam peste tot pe unde se cîntă, dar sîmbătă, 9 mai, (ziua cui? A Europei? Aş... A LMC-ului nostru), or fi fost planetele aliniate cum trebuie, or fi căzut pe undeva bobii în forme de bun augur, cine ştie... Ce a ieşit, a fost o mare nebunie.

La început, seara nu se anunţa grozavă, luînd în considerare plictiseala provocată de întîrzierea probelor de sunet, ce s-au întins bine pînă după orele 20, ora de începere de pe afiş fiind 19:00, dar asta a devenit deja obişnuinţă. Şi nu-i bai pentru nimeni. Starea generală era aceea de întîlnire şi discuţii cu şi între „iubitorii muzicii rock”. Cam la fel au stat lucrurile şi cînd STONED ADDAMS, prima trupa a serii, a urcat pe scenă. Cine? STONED ADDAMS, nene, trupă aflată la primul său concert din proaspăt începuta carieră. Hai să fim răi: probabil că băieţii n-au avut mai mult de cîteva repetiţii de cînd sînt împreună. Asta cred că a simţit-o pînă şi mascota clubului, ştiţi voi, pisica-fără-nume, pentru că mai toate piesele lor au sunat îngălate şi cam şleampete, iar despre tobar uite ce e de zis - măi, băieţi, puneţi mînă de la mînă şi luaţi-i, frate, un metronom! Nu cred că i-ar strica…

Acum hai să fim buni: STONED ADDAMS cîntă punk. Lipsa de repetiţii intense şi de experienţă au scos în faţă un sunet neîngrijit, neconcordanţe şi lipsuri mari, într-adevăr, dar... Cînd ai volum beton, atitudine gen „mi se rupe de ce iese” şi mai ai şi parte de cîţiva băieţi în public leşinaţi după agitaţie, gata show-ul! Gata debutul! Nu aşa sună punk-ul? Ritm îndrăcit (ahem... nu mă contrazic), trei-patru acorduri pe care le repeţi două minute, nişte versuri urlate din gîtlej, cîteva beri înainte şi nu prea ai cum să dai greş. E rock'n'roll! Pentru mulţi cam asta e esenţa. Pueril? Poate, pentru ceilalţi. Şi fac pariu că cei de la STONED ADDAMS nici nu-şi dau seama (încă) ce atuuri au. Tot ce le doresc pe viitor este să le dezvolte, nu să le denatureze şi nici să le altereze. E bine aşa, iar pentru primul concert, chiar a fost OK. Imaginaţi-vă, cu multă îngăduinţă, bineînţeles, nişte RAMONES amestecat cu furia primelor piese NWOBHM - totul cîntat de nişte băieţi bucuroşi nevoie mare că de data asta nu-s ascultaţi doar de prietenii lor pe la repetiţii. Bravo, măi, vorba lui Lemmy: Play it loud and you can't miss!

Nu cred că toţi cei din sală au fost prieteni de-ai trupeţilor punkeri, fiindcă prea mulţi s-au lăsat prinşi în moshăiala care a continuat aproape întreaga seară, la fiecare trupă. Ah, şi încă ceva: sîmbătă, indiferent de formaţie sau stil, după fiecare set, s-a cerut bis. Serios, nu ştiu cine a ieşit mai cîştigat din toata treaba: trupele sau publicul. Ideea e că a fost îndeajuns pentru toată lumea, de ambele părţi. Trăiască undergroundul!
Şi a fost destul şi pentru fanii metalcore şi deathcore pentru că întregul dezmăţ a continuat cu DAYS BEFORE DISAPPEARANCE, o trupă înfiinţată în 2006 cu inenţia de a crea „cel mai brutal metal de prin zonă”. Timpul va dovedi dacă şi-au atins scopul, cert este că pe muzica lor se fac cunoscute auzului nişte formule de armonii tăioase, foarte ingenioase şi bine aşezate în întreg contextul generat. Şi e „vina” chitariştilor pentru armoniile deştept construite, pe alocuri aerisite cît să dea balans cu ştaif cîntecelor. DAYS BEFORE DISAPPEARANCE are destule schimbări în piesele lor cît să nu plictisească pe nimeni - muzică numai bună de exteriorizat orice demoni. Sau de creat unii noi. Din ce am reţinut, mi-a plăcut foarte mult Yucatan, mai ales finalul ei, dar nu a fost singura, vă asigur. Aş vrea să-i mai văd pe DAYS BEFORE DISAPPEARANCE, pentru că sînt convins că au ceva mai mult de spus. Unul-două albume şi vom avea o trupă destul de matură cît să se preteze, zic eu, la export.

DAYS BEFORE DISAPPEARANCE

După punk şi deathcore, a urmat hardcore specific FIRST DIVISION, livrat cu o energie rar întîlnită în ramura de pe la noi. Mişto atitudinea lui Cristi, care a dominat scena cu o prezenţă caracteristică lui Mike Muir de la SUICIDAL TENDENCIES, trupă care, alături de BIOHAZARD, ca influenţe, ar descrie cel mai bine sunetul primei divizii. Nu am reţinut numele pieselor, dar am remarcat că de pe la piesa a patra ceva s-a mai domolit în agitaţia asistenţei. Poate şi faptul că piesele începeau cumva să se asemene: mici variaţii pe aceeaşi temă. Fără supărare, băieţi: a sunat bine, dar nu chiar atît de bine. N-am nimic împotriva hardcore-ului FIRST DIVISION, sau al hardcore-ului în general, dar cred că brăilenilor nu le-ar strica o diversificare prin compoziţii. Şi e păcat, pentru că instrumentiştii sînt chiar buni, ba chiar mi se pare că aduc trupei ceva mult peste ceea ce oferă celelalte trupe de gen de pe la noi. Şi încă ceva de luat în seamă: acolo unde sînt audibile, versurile lui Cristi sînt cel puţin interesante prin temele sociale abordate. Oricum, datorită variaţiei de gen, FIRST DIVISION n-a sunat deloc rău în întregul tablou aniversar LMC....

FIRST DIVISION

(galerie foto aici)

...care a continuat cu trupa ACT, aceasta fiind prima reprezentaţie live a grupului pe care am văzut-o pînă acum. Bine, îl mai auzisem pe Sandu (voce) cîntînd cu NEXUS, tot în LMC, cînd am apreciat puterea vocii lui. Nici aici n-a fost mai prejos, dar nu ştiu de ce am impresia că nu-i pasă prea mult de cum i se face sunetul pe voce. Nimic grav, doar că vocea a fost (iarăşi) sub celelate instrumente. Sandu are o voce destul de puternică şi e păcat să nu fie scoasă în evidenţă, mai ales dacă asta se poate face foarte uşor din mixer. Despre muzică? Despre contraste. Piesele ACT se pot împărţi la o primă ascultare în două: cele ale căror structură conţine elementele clasice ale metalului old school, compoziţii care au liniştit publicul din „drăcoveală”, după cum s-a văzut, şi cele cu cîrlig, inventive şi energice. De exemplu, E rîndul meu, care face parte din prima categorie, n-a motivat chiar atît de mult rockerii - o piesă drăguţă şi foarte îngrijită, de altfel, dar care nici nu se compară cu dezmăţul generat de Strigă. Susţinută de un bas jucăuş cum nu auzi decît pe albumele PRIMUS, melodia este frumos balansată şi interpretată, cu un cumul excelent de intensitate spre final, iar pasajul de mijloc sună genial live. La fel s-a întîmplat şi cu Să fie anarhie, pe care o chitară demnă de un Tom Morello (RAGE AGAINST...) a răvăşit tot. Nebunie şi paranoia! Păcat că nu au mai multe astfel de piese, care se dovedesc ceva mai aprinse şi mai vii decît restul playlist-ului şi, datorită profesionalismului şi experienţei de scenă, constituie puncte forte de necontestat ale membrilor grupului, chiar unice în întregul lor. Poate că viitoarele piese pe care le vor compune ne vor sugera direcţia definitivă a stilului ACT.

ACT

(galerie foto aici)

Mi se pare mie sau cei de la AKRAL NECROSIS devin din ce în ce mai buni? După cum se prezintă pe scenă şi felul în care prestează, AKRAL NECROSIS pare o trupă foarte serioasă. Stilul lor e black, e elaborat, e incisiv şi în forţă, iar sîmbătă, trupa părea hotărîtă să nu lase pe nimeni să scape neinfestat, he, he... Cumva, parcă şi rockerii au prins viaţă şi au reînviat mosh-pit-ul odată cu primele acorduri. Lui Octav (voce) nu i-a trebuit mai mult, fiindcă a ştiut imediat să exploateze euforia rockerilor, care şi-au agitat pletele din plin pe toată durata concertului. Vorbeam de moshăială. La AKRAL NECROSIS, aceasta a luat amploare, cuprinzînd şi părţile neimplicate de pe margini prin ciocnire acidentală nederanjantă. Crowd-surfing? Da, a fost şi d-asta. Stage-jumping? Check! Degete rupte? Bătăi? Sînge? Nici vorbă! Doar o masivă descărcare de energie, care l-a facut pe Octav să caracterizeze show-ul drept „cel mai bun concert al nostru”. Dixit!

AKRAL NECROSIS

(galerie foto aici)

Da, chiar a fost un concert intens şi cred că o să se mai vorbească de trupa asta, a cărei muncă depusă începe să cam culeagă roadele. Dar să fim sinceri: cred că mare parte din succesul show-ului AKRAL NECROSIS a constat şi în calitatea sunetului, ireproşabil după cum poate spune oricine a fost acolo. De altfel, „greşelile” băieţilor de la masa de mixaj sînt din ce în ce mai rare, dovedind că se acumulează ceva experienţă acolo.

În pauza dintre ultimile două trupe, mă gîndeam la ghinionul care i-a însoţit în ultima vreme pe cei de la SNAPJAW în evoluţiile live. Ei bine, n-a fost cazul la aniversarea a doi ani de LMC, ba chiar băieţii şi-au onorat din plin titlul de cap de afiş (na, că aţi văzut-o şi pe asta!) al serii. După cinci trupe cu stiluri diferite şi atîta voinţă aruncată în balamucul din faţa scenei, mă aşteptam ca toată lumea să fie ori absentă din lipsă de interes, ori obosită. Aiurea! Parcă toată lumea a aşteptat SNAPJAW şi nici că se putea mai bine pentru public. Am văzut în LMC concerte cu nume mari, dar aşa entuziasm mai rar. SNAPJAW a distrus şi cine a fost acolo ştie despre ce vorbesc. Este de luat în seamă noua piesă, Crawling Chaos, dar nici cu cele mai vechi nu mi-e ruşine, trupa oferind un thrash metal infecţios cu direcţie prin Peeling The Skin sau Maniac (ce riffuri!).


Nu ştiu cît se bucură băieţii de la SNAPJAW pentru reuşita concertului, dar ştiu cît de încîntat am fost eu, la final, ca spectator al unei seri, hai să folosesc un clişeu, incendiare, la care fiecare trupă a contribuit din plin. Încep să cred că astfel de concerte nu sînt atît de reuşite prin alte părţi sau că atmosfera asta nu e de găsit peste tot atît de des ca aici. Şi poate că tocmai de aceea, la nivel de underground (şi nu numai), LMC-ul e necesar, pentru că este locul în care trupele mici şi cele consacrate pot împărţi scena pe picior de egalitate, oferind publicului metalist de pe la noi concerte foarte reuşite, de care să-şi amintească cîndva... mai tîrziu.

Hai la mulţi ani, LMC!