FIRST ROMANIAN DARKFEST - Clubul Fabrica, Bucureşti, 14 februarie 2009

Perioada: 14.02.2009
Loc de desfăşurare: Clubul Fabrica, Bucureşti

Trimite acest articol unui prieten

Trupe participante:
DIARY OF DREAMS, IN STRICT CONFIDENCE, DAS ICH

First Romanian Darkfest a reuşit să aducă la noi trei trupe de renume în muzica goth, industrial şi darkwave - DAS ICH, DIARY OF DREAMS şi IN STRICT CONFIDENCE, trei trupe care au evoluat odată cu mişcarea, pe care de multe ori au reuşit să o îmbogăţească şi s-o schimbe major prin albume surprinzătoare în bogăţia ideilor şi consistenţă, ceea ce a dus la o armată de clone, puţine reuşind să atingă recunoaşterea şi statutul lor. România a intrat aşadar pe harta festivalurilor de darkwave & goth, fiind a patra ţară din Europa, după Germania, Olanda şi Italia, care beneficiază de un asemenea eveniment. Organizatoarea, Viviana Ball, ne-a spus cu mîndrie că „nu este o întîmplare. Chiar vrem să organizăm în toamnă o a doua ediţie. Sîntem în discuţii cu artişti mari, nu le dau numele, însă va fi super.”

Trecînd prin conferinţa de presă (exemplar organizată), am putut sta de vorbă cu toate cele trei formaţii, nemţii dovedindu-se foarte deschişi în a oferi răspunsuri tuturor celor prezenţi. Cel mai vorbăreţ (şi mai spiritual) dintre toţi s-a dovedit Bruno Kramm de la DAS ICH, care se pregăteşte să aniverseze 20 de ani de activitate ai trupei, ceea ce nu e puţin, ba chiar aş ţine să spun că experienţa adunată de-a lungul timpului transpare atît din felul în care vorbeşte, cît şi din modul de desfăşurare al concertului.

Întrebat de unde se inspiră, Bruno ne-a spus că literatura şi filmul n-au atît de multă influenţă asupra muzicii lor pe cît s-ar crede, dar că „e de ajuns să contempli societatea modernă sau să călătoreşti prin lume pentru a rămîne marcat şi a-ţi dori să faci ceva, iar noi asta şi facem.” „Pur şi simplu ne rămîn o mulţime de lucruri în minte, pe care nu le putem exterioriza altfel decît prin ceea ce facem”, a completat Adrian Hates de la DIARY OF DREAMS. Dar muzica este complexă, expresivitatea pronunţată... „Da, dar la bază se află sentimente şi impresii dintre cele mai simple, trăiri adevărate... şi o oarecare negativitate personală, care pur şi simplu există.” Probleme cu biserica? „Oh, da, bineînţeles, însă nu cu instituţia în sine, ci cu zeloşii şi puriştii din toate comunităţile, din întreaga lume, conduşi de dogme şi de principii depăşite. Să spunem că nu ne mulţumesc căile oferite şi atunci am ales un drum al nostru, pe care nu sîntem însă singuri: avem fanii care ne susţin şi atîta vreme cît voi o faceţi, şi noi vom fi aici.” Mai exact? Tot Bruno: „Pur şi simplu credem în libertatea personală, în propriile puteri şi idealuri, în creativitate şi în puterea exprimării. Dar, şi nu în ultimul rînd, şi în dragoste. În cea mai pură forma a ei.”

IN STRICT CONFIDENCE la conferinţa de presă

(galerie foto aici)

Fireşte, n-a lipsit nici întrebarea clasică: „Cum definiţi termenul gothic?” Adrian a fost foarte scurt: „Limbajul este prea limitat pentru a putea explica... Noi exprimăm asta în şi prin muzică.” Cel mai puţin dispus să vorbească a fost Dennis Osterman, de la IN STRICT CONFIDENCE, care a compensat însă prin umor şi atitudine, numai bună de dezgheţat atmosfera: „Următoarea întrebare costă 10 euro!” Dar muzica? Sînteţi dispuşi să mergeţi pe linia unor formaţii ca RADIOHEAD sau NINE INCH NAILS, anume să vă puneţi muzica gratis pe net? „Hei, trupele alea au milioane în conturi... La noi lucrurile nu stau chiar aşa... Dacă nu te-ar plăti revista pentru care lucrezi, ai mai face-o?” Good point. Da, probabil că aş face-o, aşa cum de altfel o şi fac. Bruno s-a dovedit din nou împăciuitor şi dezarmant de sincer: „Avem nevoie de banii veniţi nu numai din vînzările de cd-uri, ceea ce oricum nu e mult, ci din tot ceea ce facem, tocmai pentru a ne susţine activitatea.” Indeed.

Cîteva ore mai tîrziu, la clubul Fabrica o mînă de oameni aşteptau să se deschidă uşile pentru a intra în sală. Entuziasmul era destul de ridicat şi, odată intraţi, atmosfera a devenit foarte prietenoasă. Între timp, mîna de oameni s-a transformat într-un public suficient de numeros pentru spaţiul intim oferit de Fabrica, spre încîntarea organizatoarei: „Nu mă aşteptam să vină atîta lume... Sînt peste 700 de oameni!” Într-adevăr, după toate regulile, seara s-a dovedit a fi un succes.
 
Prima trupă a serii a fost NEGRU LATENT, despre care nu ştiam mare lucru în afară de ceea ce au pus pe MySpace: patru piese şi o mică prezentare. Ei susţin că muzica lor e darkwave... OK, atunci de ce întreaga suflare n-a fost „mişcată” (în nici un fel) de stilul lor? „Mult prea pop” se auzea din toate părţile şi chiar aşa şi este, căci mai degrabă aveai impresia că asculţi o copie nu foarte reuşită NEW ORDER sau un MINISTRY de pe la (ruşinoasele) începuturi, decît ceea ce vor ei. Nu e un compliment. Vocea nu vine cu nimic în sprijinul pieselor, pe alocuri chiar atractive, ceea ce le-a adus trupeţilor, după recitalul de doar patru piese, remarci din sală de genul „Destul!”, „Suficient!” şi „Pe dracu’, p-ăştia n-o să-i aplaude nimeni”.

NEGRU LATENT

(galerie foto aici)

Adevărul a fost undeva la mijloc, mai exact la mijlocul sălii, unde s-au plasat niscaiva prieteni de-ai trupei, fiindcă ceva-ceva aplauze entuziaste, dar singulare, au concluzionat că există public şi pentru NEGRU LATENT. Eu susţin că le lipseşte total elementul X necesar unei trupe goth sau chiar darkwave şi anume exact sentimentul ăla greu de definit. Îl simţi sau nu, îl exprimi sau nu. Aici nu e cazul. Oricum, NEGRU LATENT se află la început şi, după cum ştim, mai toate formaţiile de genul acesta au „mici scăpări” în discografie. Le doresc succes în ceea ce fac, însă esenţa muzicii lor trebuie să sufere o schimbare majoră, dacă vor să lase o impresie plăcută pe viitor. Aşteptăm albumul, poate celelalte piese, în lucru din cîte am înţeles.

În pauza nejustificat de mare de după NEGRU LATENT, atmosfera a devenit şi mai plăcută, peste tot hainele negre contrastînd cu cocktailurile colorate şi, ca să fie Festival de Dark Wave pînă la capăt, din tavan a coborît în faţa noastră un mic păianjen, motiv de amuzament pentru fetele din gaşcă. Prin jur, iarăşi, nimeni nu părea plictisit sau neinteresat, entuziasmul atingînd punctul de catastază la 20:10, cînd, de la primele sunete, DAS ICH a captat atenţia tuturor. Costumaţi ca nişte personaje evadate din coşmarurile cinematografice ale unor Lynch, Wiene sau Murnau, cei de la DAS ICH au creat o atmosferă de odd theatre, dînd impresia unor saltimbanci de circ ambulant, a căror muzică - întărită bine de expresivitatea continuă a omului în roşu, vocalul Stefan Ackerman - prevesteşte orizonturi distopiene. „Are you payin' attention? Then listen... ”, ne-a sfătuit Stefan, aventurîndu-se într-o tiradă de rugăciuni, ameninţări, implorări şi grimase către... mă rog, ce o fi sus... Mult mi-am mai dorit în seara aia să ştiu germana…

Nici n-are rost să vorbesc prea mult despre piese (sunetul a fost exemplar, ceea ce nu se întîmplă prea des la noi), deloc de ignorat, ele putînd fi ascultate pe net, însă simt nevoia să mai spun cîte ceva despre prezenţa scenică a celor de la DAS ICH, un spectacol în sine. Scena Clubului Fabrica a fost mult prea mică pentru forţa de interpretare a trupei, lăsîndu-mi impresia de căsuţă de păpuşi, în care coşmarurile au luat confortabil locul realităţii, dar şi că am fi putut avea parte de un spectacol (da, a fost de ajuns şi aşa) cu adevărat grandios. Toate elementele de teatru şi poezie îşi găsesc locul în show-ul lor, interpretat cu forţă wagneriană şi nebunie fantasmagorică. Ofensivi? Poate, dar cu înaltă clasă în prezentare, perfecţionarea de-a lungul timpului aducîndu-le, asemeni vinului, o nobleţe şi o profunzime unice. Publicul le-a răspuns pe măsură şi cred că trupa s-a alimentat serios din aplauzele şi fluierăturile îmbelşugate, fiindcă schimbul de energie dintre trupă şi public părea să crească proporţional cu lungimea spectacolului. Sincer? Aş pune DAS ICH între primele zece formaţii musai de văzut în viaţă. Spectacolul este unic, sumbru, încîntător, atmosferic – clasică frumuseţe gothică. Asta s-a simţit în toată sala, sentimentul de catarsis ajungînd la saturaţie gargantuelică. Darkwave de calitate pe care toată lumea a „călătorit” în acea seară. Genial.

IN STRICT CONFIDENCE au apărut pe scenă (iarăşi, după o foarte mare pauză) din spatele unei perdele pe care au început să curgă proiecţii ce au adus publicul la paroxism. Cîntecele lui Dennis despre „love and death” creînd peisaje sublime pe alocuri, sentimentul desprinderii de realitate fiind destul de intens prin versuri precum „I will pass away from here / Into eternity / I will follow you my dear / The future is unclear”. Totuşi momentele cele mai reuşite ale ISC sînt piesele pe care cîntă Dennis, celelalte, cîntate de Antje, neavînd parte de acelaşi răspuns din partea publicului. Pe album, vocile feminine aduc o notă suavă de romantism, însă aici efectul este minimal. Poate că e greu să urmezi pe scenă celor de la DAS ICH, sau poate că la asta a contribuit şi inegalitatea (ca stil şi manieră de interpretare a) pieselor, ele variind de la drum and bass, pînă la piese halucinante ce frizau dance-ul prin viteza BPM-ului.

IN STRICT CONFIDENCE - Dennis Ostermann

(galerie foto aici)

Pe disc tehnica este mai mult decît mulţumitoare, însă în concert elementul teatral fiind mai sărac, efectul este destul de disipat. Luaţi spre exemplu Stern şi Kiss Your Shadow, diferite în compoziţie şi implicit în maniera de interpretare. Dar aceasta este intenţia lui Dennis, care spunea într-un interviu mai vechi: „Nimic nu este mai plictisitor decît zece piese care să sune la fel. Ele trebuie să inducă sentimente diferite, dar în acelaşi timp să-şi păstreze elocvenţa în întregul lor.” Să nu fiu înţeles greşit, ISC a prezentat un show interesant, dar le-a lipsit coerenţa (prin comparaţie) celor de la DAS ICH sau DIARY OF DREAMS. Ultimele două piese le-au lăsat la alegerea publicului, care chiar a ştiut ce să ceară, la unison, dovedind, dacă mai era nevoie, că există o mişcare şi la noi. Merită să asişti la un concert ISC în sine, dar grupaţi cu DAS ICH şi DIARY OF DREAMS reprezentaţia lor mi s-a părut mai slabă prin contrast. Nu cu mult însă.

Ultima trupă, DIARY OF DREAMS, a avut „bunătatea” şi „amabilitatea” să intre tocmai la ora 1:15, sala mai eliberîndu-se între timp şi-mi place să pun asta pe seama orarului metroului şi al RATB-ului, nu pe seama trupei, care a fost la mare înălţime, oferind un show de mare angajament. Armoniile de chitară au mers cu precizia binecunoscută a „maşinăriei germane”, iar vocalul energic şi în formă de zile mari. Într-adevăr, Adrian mi se pare front-man-ul perfect pentru o asemenea trupă: vocea de licantrop obosit şi hăituit, atitudinea insinuantă şi interpretarea fără cusur - tot ce-i cere poziţia în trupă şi mai mult de atît, este acolo. Aş îndrăzni să spun că DoD este genul de grup care se prezintă cel mai bine pe scenă, albumele neavînd puterea să capteze atît de bine fragilitatea şi sublimul interpretării live.

DIARY OF DREAMS - Adrian Hates

(galerie foto aici)

Emoţional şi tehnic vorbind, concertul lor este perfect. Amestecul de chitară şi clape (adesea pian), susţinute de tobe reale (nu beat-machine) peste care se suprapune liantul Hates, creează tablouri sonore adictive în cel mai adevărat sens al cuvîntului. Pleci de la concertul lor cu dorinţa de a căuta întreaga discografie. Sînt puţine trupele de gen care reuşesc să materializeze un aşa impresionant spectru de tristeţe eterică din furie mocnită şi delicateţe celestă. Goth aşa cum nu s-a mai auzit de la SISTERS OF MERCY încoace. Mi-au plăcut Chemicals, Soul Stripper şi deja celebra The Curse. Dar şi AmoK, genul de compoziţie care te face să te chirceşti la pămînt suspinînd. Aşteptăm albumul ce va fi lansat anul asta pe 13 martie. Se numeşte If - The Memento Ritual Project şi pe pagina MySpace a trupei veţi găsi, începînd cu 19 februarie, clipul primului single.

Ah, şi pentru că am rămas dator cu un răspuns (deh, lapsus) la conferinţa de presă - şi lui Adrian Hates, dar şi colegilor - iată, le răspund aici: trupele solicitate de extremiştii de dreapta pentru a-i reprezenta au fost OOMPH! şi KMFDM. Ambele au refuzat categoric, ceea ce mi se pare un gest de bun simţ. Îmi cer scuze dacă l-am supărat prea tare pe Adrian. Prietenii ştiu de ce.

Per total, The First Romanian Darkfest s-a dovedit un succes. Mă bucur pentru organizatori, mă bucur şi pentru fanii care au făcut cinste trupelor prin prezenţă şi atitudine. Mişcarea există. „We are all one family, all over the world!”, spunea Adrian la conferinţă. Eu unul am să fiu prezent şi la celelalte ediţii ale evenimentului. De ce? Fiindcă ce se exprimă aici, nu prea mai auzi/vezi în altă parte.