IMAGO MUNDI - 100 Crossroads, Bucureşti, 5 martie 2009

Perioada: 05.03.2009
Loc de desfăşurare: 100 Crossroads, Bucureşti

Trimite acest articol unui prieten

Trupe participante:
IMAGO MUNDI

Cînd am primit invitaţia de a merge la concertul IMAGO MUNDI, nu ne gîndeam că va trebui să sunăm la uşa micuţului bar 100 Crossroads pentru a intra. Da, aşa e, se sună la uşă. Criteriu de selectare a clientelei? Poate. Oricum, odată intraţi, atmosfera ne-a prins instantaneu... Luminat intim şi cu muzică de calitate la volum respectuos, poze de „familie” pe pereţi cu BEATLES, Plant şi hippies în extaz la Woodstock, preţuri OK - cam tot ce-ţi trebuie pentru o seară liniştită, departe de rămăşiţele (stresante ale) zilei. Pe lîngă toate astea, joi, 5 martie, pentru numai 10 lei, aveai ocazia „to spend an evening” cu IMAGO MUNDI, formaţia ce-ţi promite să te plimbe prin întregul Ev Mediu.

Nu sînt expert în muzica medievală, însă cred cu tărie că cei care cîntă aşa ceva e musai să reuşească să-ţi creeze stări caracteristice perioadei de timp pe care o urmăresc. Şi cei cinci (pot să folosesc clişeul măcar o dată?) menestreli, Oana Mariş (oboi, shakers), Daniel Ivaşcu (bongos, darbukka, shakers), Oana Ropotan (vioară, tamburină), Cătălin Ştefănescu (mandol, ukulele, chitară) şi Sorin Neacşu (flaut, castaniete, trianglu), au reuşit asta din plin. Muzicii i s-au alăturat şi proiecţiile (de foarte multe ori eficace) oferite de cel de-al şaselea membru neoficial al grupului, Cristian Stănoiu, direct pe o pînză care flutura lin din cînd în cînd, lăsînd impresia de vis în plină desfăşurare.

Despre muzică... Piesele sînt scurtuţe şi aparent simple în structură, însă aici punctul forte îl constituie coeziunea instrumentiştilor, excelenţi de altfel. Mandolina, spre exemplu, este susţinută în permanenţă de un neobosit bongo, flautul te trimite înapoi în alte timpuri, atunci cînd te invită să-l urmezi („...to reason” - careva?), în vreme ce vioara dă culoare unor imagini de burg animat din plin secol al XV-lea... Ba nu, al XVI-lea... E ce timp vreţi voi, fiindcă IMAGO MUNDI joacă pe degete o întreagă panoplie de fantezii specifice vremurilor de atunci. Daniel ne-a spus că „piesele au o istorie proprie, iar noi nu pretindem că venim din Evul Mediu, ci doar le cîntăm într-o manieră contemporană sau... aşa cum ne place nouă”. Păi, atunci o fac foarte bine.

Să luăm piesa Ballet, superb (îndrăznesc să spun) exprimată, eficace şi minimalist, dar cu mare efect, numai la chitară, începutul amintindu-mi cumva de linia melodică a piesei Om Bun a lui Dan Andrei Aldea, dar care se desfăşoară spre final candid, dulce şi amar în acelaşi timp, asemeni unui mugure metamorfozat în floare. Sigur, mi se va reproşa că sînt poetic sau romanţios, dar cu asemenea imagini jonglează aproape fiecare piesă IMAGO MUNDI, chiar dacă, repet, lungimea nu ajută, din păcate, prea mult. Ba chiar cred că unora dintre ele durata scurtă le face o mare nedreptate, în ciuda unor improvizaţii îndrăzneţe, ce au lungit piesele la trei minute şi ceva.

Acuma, stările create de muzica IMAGO MUNDI, deşi frumoase şi adictive, se pierd foarte uşor atunci cînd li se suprapun voci din public ale unor neinteresa(n)ţi cu fără prea mult respect faţă de artişti şi dispar dureros atunci cînd trece tramvaiul pe Calea Moşilor. În timpul concertului, lucrurile astea te trezesc la realitate, îţi amintesc că e prezent şi că trăieşti într-un oraş infect.

Înapoi la muzică. Avem lied-uri, nuanţe orientale (dar nu Orientul celor 1001 de nopţi, ci mai degrabă cel al cruciadelor), avem sfidări celtice, ritmuri spaniole şi trăiri vivace de burg în plină sărbătoare. Şi, nu de puţine ori, toate de-odată. Superb.

După o pauză de cîteva (imposibil de lungi) minute, IMAGO MUNDI şi-a reluat - îmi este iertat alt clişeu? - periplul muzical printr-o piesă cu un solo îndrăcit de bongo, numită Winegrower's Dance - şi vă las pe voi să intuiţi cum sună. Sînt foarte frumoase nuanţele muzicale cu care intrumentiştii „pictează” scene medievale. Şi poate că efectul lor, care i-a făcut pe unii din public să se ghemuiască visători cu genunchii la gură pe canapele sau să se aşeze turceşte pe podea, ar fi fost mai bine exploatat de proiecţiile unor imagini cu... ştiu eu?, castele din Scoţia, cetăţi din Germania şi nu imagini din oraşe moderne cu tipi ce poartă rucsacuri în spate. Să nu fiu înţeles greşit. Este doar o mică, şi pînă la urmă nici măcar atît de importantă, disonanţă în conceptul live al trupei.


Dar chiar nu contează, căci pe final, la Tarantela, toată lumea bătea din palme pe ritmul piesei, de ziceai că e petrecerea de după strînsul recoltei, lăsîndu-ne pe toţi binedispuşi. „Asta e!” a concluzionat Daniel, dar bineînţeles că li s-a cerut imediat bis. Au mai cîntat o piesă, Como Poden, prea scurtă totuşi să te readucă la starea dinainte, dar binevenită faţă de Santana care a urmat din CD-ul celor de la bar, mult prea pămîntean, cunoscut şi real.

N-aş recomanda un concert IMAGO MUNDI tuturor şi sînt convins că se vor găsi şi detractori, dar pentru cei care iubesc genul ăsta de muzică, un astfel de concert (la lumina lumînărilor, deloc mistică, şi cît mai departe de orice zgomot al metropolei), va fi, cu siguranţă, un regal.

Love it.