IN FLAMES, L.O.S.T. SNAPJAW - Arenele Romane, Bucureşti, 30 martie 2009

Perioada: 30.03.2009
Loc de desfăşurare: Arenele Romane, Bucureşti

Trimite acest articol unui prieten

Trupe participante:
IN FLAMES, L.O.S.T., SNAPJAW

De obicei, lucrurile stau cam aşa: într-una dintre zilele de serviciu sau de şcoală afli de pe un site sau din cine ştie ce ziar că o trupă din alea pentru care ai omorî, vine să cînte în oraşul tău. Vrei s-o vezi, faci calcule să-ţi iasă banii de bilet, suni prietenii să faceţi de mai mulţi şi să vă simţiţi „în gaşcă” la concert. Nimic rău în asta. Fiecare dintre noi a făcut lucrurile astea cel puţin o dată. Aştepţi, nu mai ai răbdare, şi-ţi spui într-una că va fi unul dintre cele mai bune concerte la care ai fost în viaţă. Sau cel puţin speri. Vine ziua cu pricina, faci ce trebuie ca să ajungi unde trebuie, te comporţi cum trebuie, dar mai întotdeauna ceva nu merge. Trei-patru ore mai tîrziu te întrebi, în drum spre casă, „oare la cîte concerte cu adevărat bune am asistat pînă acum?”. „Puţine”, vine răspunsul. Puţine fiindcă la noi, în ciuda numelor mari şi a unor concerte istorice, abia de ceva vreme începe să se vadă profesionalismul (cu lipsă sau supra de măsură) al celor care se implică în organizarea lor.

Pe de altă parte, dincolo de contractele cu sponsori, agenţi de pază, sunetişti şi restul staff-ului ce asigură bunul mers al concertului, tot un contract se numeşte şi vînzarea biletului. Am mai spus-o şi am s-o mai spun: în preţul biletului este inclusă şi calitatea show-ului, dar bineînţeles ca ea nu este niciodată garantată de nimeni şi cam aici încep problemele.

Intrarea la concertul IN FLAMES s-a făcut destul de tîrziu faţă de ora la care se anunţase iniţial. Dar asta nu-i chiar o problemă, mai ales că a devenit aproape o tradiţie. Am rămas puţin surprins să găsesc în interiorul Arenelor cortul în care se ţinuse cu cîteva zile mai devreme concertul dj-ului neamţ Sven Vath, destul de mic pentru numărul de spectatori de luni, se pare vreo 2.000. Cînd am intrat, încă se mai făceau probele de sunet, probe cu mari bătăi de cap date nu numai celor de la pupitru (la un moment dat butonau trei odată), ci şi celor prezenţi care, deşi se minunau continuu de ceea ce (sau cît de aiurea) se auzea, erau pregătiţi să dea drumul la petrecere cu sau fără muzică.

Primii au urcat pe scenă, pe la 20:20, cei de la SNAPJAW. Cei care i-au mai văzut se aşteptau la un set comun, însă bucureştenii au reuşit cumva să surprindă. Surpriza n-a fost însă nici prea mare, nici de lungă durată şi nici foarte mult ajutată de sunet. În primul rînd, fiind trupă de deschidere, reacţia publicului a venit abia la a treia piesă, şi atunci toată lumea i-a răsplătit pe trupeţi cu aplauze, după cum chiar o meritau. În al doilea rînd, cele trei piese au fost tot setul SNAPJAW (din patru, cîte îşi propuseseră ei), necazul venind de la unul dintre chitarişti, căruia i s-a rupt o coardă. În al treilea rînd, SNAPJAW a avut parte de un sunet care putea îneca şi bărci mai mari, dar s-au descurcat onorabil. Bony (voce) era resemnat cînd am vorbit cu el: „asta e, ne urmăreşte ghinionul”. Rămîne pe proverbiala dată viitoare, băieţi.

Aproape imediat şi fără prea multe introduceri, au urmat cei de la L.O.S.T. cu un set format din piese proprii, ca de obicei, şi cu un sprijin neaşteptat de la Răzvan (chitară, ABIGAIL) şi Klepsy (baterie, TIARRA). Concertul lor de luni poate fi caracterizat prin trei cuvinte: scurt, sec, bun. Nu s-au entuziasmat prea mult, ci doar şi-au făcut datoria, cu spirit de răspundere. Probabil că şi ei au fost decepţionati de sunet, nu ştiu, e doar o idee, dar îmi place să cred că băieţii au observat posibilităţile limitate şi au compensat cu ce au putut de pe scenă. Aici se simte profesionalismul acumulat. Date fiind condiţiile, L.O.S.T. sînt de apreciat pentru ce au reuşit să facă.

Majoritatea rockerilor, a fanilor adevăraţi de la noi, vin la concerte fără să-i intereseze prea mult cum sau de ce nu merg lucrurile. Ei sînt cei care stau în primele rînduri, cei dintîi care încep să se agite în mosh-pit şi ultimii care pleacă de la concert. Pentru ei, important este să fie cît mai aproape de trupa la care au visat de atîtea ori acasă sau în metrou, cu căştile la urechi. Ei sînt cei care dau tonul şi, în general, pentru ei se fac concertele şi festivalurile. Ei sînt cei care merită mai mult.

A urmat IN FLAMES. De cum au urcat pe scenă, suedezii au fost întîmpinaţi de o mare de braţe ridicate. În cîteva secunde, în mîini au apărut camere şi telefoane - vechea noastră obsesie de a capta entuziasmul din sală şi magia de pe scenă. Fanii trupei, adevăraţii fani, cei de care am scris mai sus, şi-au făcut datoria cu vîrf şi îndesat, Anders Fridén (voce) exclamînd surprins: „you guys know your shit!”. Poate că cel mai mare minus al prestaţiei lor a fost lipsa celui de-al doilea chitarist. Jesper Strömblad se află momentan într-o clinică de dezalcoolizare, iar înlocuitorul său a absentat din motive pe care nu le cunoaştem. Deşi nu s-a simţit, cred că prezenţa lui ar fi întărit şi mai mult armoniile ce răzbăteau din boxele puse la bătaie de organizatori în cortul din mijlocul Arenelor Romane.


Delight And Angers, Colony, The Hive sau Only For The Weak au dus publicul la paroxism, în ciuda oricăror probleme tehnice sau organizatorice. Unele piese au creat un schimb de intensitate atît de mare între public şi trupă, încît aveai impresia că tot cortul va fi consumat de combustie spontană. Anders a simţit că e sărbătoare şi a dat publicului ceea ce-şi dorea: a glumit cu cîţiva, a făcut poze cu camera unui rocker, a destins atmosfera punîndu-şi o pălărie de jocker pe cap şi, peste toate, a dat tot ce a putut mai bun, trăgînd toată trupa după el. „You guys are fucking amazing!”, mai arunca vocalul între piese publicului, făcîndu-i pe toţi să uite că se află într-un cort de concerte minimal techno sau world music. Între timp, parcă şi sunetul a mai scăpat de caracteristicile unui dublucasetofon Made in Taiwan, probabil din cauza sunetistului suedez postat la butoane, depăşit şi el, totuşi, de „complexitatea” situaţiei. Mi-ar plăcea să mai văd IN FLAMES şi altă dată. Sînt convins că trăsnetul (ghinion să-i zicem) nu cade de două ori în acelaşi loc.


Nu vreau să fiu (iarăşi) înţeles greşit. Ştiu că acel cort a fost lăsat acolo pentru că organizatorii se aşteptau să plouă. Ştiu că în timpul săptămînii concertele în aer liber au o oră limită şi un nivel scăzut de decibeli impus de Primărie. Dar părerea multora dintre cei care au fost luni la Arenele Romane este că lipsa cortului şi o sonorizare adecvată ar fi dus nu la un concert oarecare, ci la unul memorabil.

După cît de mulţi au venit la IN FLAMES, se poate spune că a fost un eveniment foarte aşteptat. Dar nu chiar un succes. Păcat, public există. Poate că ar trebui respectat o idee mai mult.