MALEVOLENT CREATION - Club Fabrica, Bucureşti, 30 iunie 2011

Perioada: 30.06.2011
Loc de desfăşurare: Club Fabrica, Bucureşti

Trimite acest articol unui prieten

Trupe participante:
MALEVOLENT CREATION, NECROVILE, CODE RED, SPECTRAL, COCKLUSH

Ştefan Zaharescu. Zis Fane. Zis Gizăs. Zis Bufnitz. Zis„ăla de la Metalhead”. Zis „ăla de la DWARF PLANET”. Zis „ăla de la KISTVAEN”. Cînd ai atîtea pseudonime, ţi-e mai mare dragul să alegi. Şi omul a ales „Bufnitz”. După care, urmînd exemplul lui Peneş Curcanul, a schimbat porecla în renume. Şi a înfiinţat firma „Mighty Owl Productions” (cum altfel?), specializată în concerte, deocamdată predominant cu trupe nervoase. A fost omagiu NINE INCH NAILS, a fost MALEVOLENT CREATION, o să fie PARKWAY DRIVE, o să fie ATHEIST.

La omagiul NINE INCH NAILS evident că au cîntat doar aborigeni. Pentru ATHEIST încă nu s-au anunţat trupele din deschidere. La PARKWAY DRIVE, deschizătorii vor fi ROCK NORRIS, DELIVER THE GOD, PROTEST URBAN, CRIZE şi CAP DE CRANIU. Adică 5(cinci) trupe româneşti, lucru destul de rar întîlnit pe la concertele noastre. La MALEVOLENT CREATION am avut în deschidere, conform programului, DOORS OPEN, COCKLUSH, SPECTRAL, CODE RED şi NECROVILE. Glumesc. Doors Open n-a cîntat. Deci doar 4 (patru) formaţii.

Cu doar o zi înainte de festivalurile Bestfest şi Rock The City, MALEVOLENT CREATION a cîntat la Bucureşti, în clubul Fabrica. Cu formaţiile enumerate mai sus în deschidere. Mă gîndeam că toate patru sînt româneşti, inclusiv COCKLUSH. Am crezut că sînt eu prost informat şi nu mai ştiu noile curente din muzica autohtonă, dar m-am liniştit în cele din urmă: încă nu ne-am unit cu Bulgaria ca să mă simt obligat să cunosc toate trupele de la sud de cefe subţiri. Ce înseamnă COCKLUSH? Păi cock înseamnă cocoş, penis, robinet, ventil, căpiţă, bărbătuş, şef, cîntatul cocoşului, cocoş de vînt, cocoş de armă, trăgaci, persoană importantă, roza vînturilor, sfîrlează. Lush înseamnă băutură, beţiv, luxuriant, bogat, amplu. Deci cocklush ar putea însemna o mulţime de lucruri. S-o luăm prin eliminare. Exclud mai întîi variantele cu cocoşul, pentru că respectiva pasăre măcar cîntă cucurigu, aproximativ pe două note, în vreme ce bulgarii grohăie şi zdrăngăne pe una singură. Evident, şefi nu sînt, pentru că dacă erau, nu cîntau în deschiderea altora. Implicit, nici persoane importante. Căpiţă nu văd de ce-ar fi. Nu le-aş compara pletele, care nu m-au impresionat, cu o căpiţă de fîn. Sfîrlează – cred că nici n-au auzit de aşa ceva. Roza vînturilor – trebuie să ajungi măcar în clasa a 4-a ca să ştii ce înseamnă. Bărbătuş? Nu, cei de pe scenă mai au pînă să ajungă bărbaţi. Trăgaci? Poate. Din familia de cuvinte a verbului „a trage”. După ce-am ajuns acasă am tras apa şi mi s-a părut că am auzit o piesă de-a lor. Dar în bulgară sau în engleză aceste cuvinte nu aparţin aceleiaşi familii. Deci, prin excludere, cock înseamnă penis. Care, metaforic, reprezintă valoarea muzicii acestei trupe. Cocklush înseamnă probabil „penis beţiv” şi cred că numele formaţiei se referă exact la organul cu care au fost compuse piesele şi starea în care se aflau membrii trupei în cel moment. N-am aşadar nimic de zis despre o formaţie care, din păcate, există.

SPECTRAL a intrat totuşi prea devreme, ar fi meritat un public mai numeros, fiind, după părerea mea, cea mai valoroasă formaţie românească din acea seară. Nu cad pe spate după muzica lor, dar totuşi au prestanţă, sună compact şi coerent, nu se fac de rîs.

CODE RED este teoretic o formaţie de death metal, deşi membrii arată mai degrabă ca unii de hardcore / metalcore. Un singur pletos, deşi nu pleata e determinantă la un gen muzical. Dar deja m-am cam săturat să ascult trupe care au doi chitarişti şi nu se înţelege decît o chitară. Totuşi, băieţii şi-au permis o preluare destul de grea (DEATH – Spirit Crusher), pe care unul dintre chitarişti chiar a arătat că ştie la ce foloseşte instrumentul, executînd nişte solouri foarte tehnice. Păcat că-şi bate joc de talentul lui cîntînd banalităţile care n-o să aducă niciodată prea multă faimă.

După CODE RED a venit o trupa pe care, cu nu foarte multă mîndrie, recunosc că doream s-o văd dintr-o curiozitate perversă. Este vorba de doamna Ela Necrovile, conform pseudonimului ei de pe Facebook. Aşa cum rezultă de pe pagina ei personală, este basistă în trupele NECROVILE şi CLITGORE. Mai scrie acolo că este interesată de femei. Nu ştiu dacă starea de clit-gore are legătură cu faptul că n-o interesează bărbaţii, dar ştiu că are o pagină foarte interesantă şi contradictorie. Cînd pozează cu băieţelul de trei ani jumate în braţe, parcă nu-ţi vine să crezi că poate să grohăie şi să participe la enormităţile alea versificate cu CLITGORE, unde mai face şi voce. Şi, deşi concertul a fost susţinut de NECROVILE, nu pot să neglijez faptul că ea activează şi în CLITGORE, care are texte odioase, porno-horror. Şi nu pot nici să neglijez faptul că un site românesc pe care sînt publicate, printre altele, şi texte, pentru a nu fi acuzat de încălcarea drepturilor de autor, a postat următoarele despre textele CLITGORE: „Versurile CLITGORE sînt oferite în scop educaţional”. La mai mare! La sesiunea din toamnă a bacalaureatului, la proba de limbă engleză, se va da de făcut un comentariu la următorul text CLITGORE (din piesa Juicy Pussy):

Now I feel the urge to eat you
I bite the clit, harder and harder
Your screams excite me more
My dick’s about to explode

And while I’m chewing your clit
My hands explore your entrails
You come with noise and squirt
In bloody mouth, it feels so good

Curat scop educaţional! Evident că sînt un mare fan al acestei doamne care, alături de Doro, Tarja şi Liv Kristine, alcătuieşte careul de aşi al felinelor din muzica rock. Şi, chiar dacă ştiam că n-or să se servească în clubul Fabrica hot dogi cu clitoris în loc de cremvurşti (hot-clit?), am aşteptat cu profund interes recitalul formaţiei NECROVILE, unde la bas cîntă doamna Ela Paraschiv. Şi ce-am văzut? Nimic. Nu, ea a urcat într-adevăr pe scenă şi a şi cîntat cu basul. Dar nici urmă măcar de ceea ce speram să văd, raportat la ce publicitate îşi făcuse. Eu făceam parte din categoria Female-volent Creation. Şi am rămas dezamăgit. Dacă spun că arată ca o bucătăreasă, jignesc? Cu guşuliţă, cu riduri, cu început de şuncuţe şi, mai ales, cu părul strîns în coadă – mai puţin bretonul - Ela numai a basist de death / grind nu arată. Chiar dacă şi-a desfăcut pleata după două piese, nu mă voi duce la nici un concert CLITGORE. Pentru că acolo vreau să văd concretizarea textelor. Şi e clar că n-are cine să facă pe actorul.

Muzica? Da, a fost şi muzică. Death metal. Mai răsărită decît cea CODE RED. Cu un vocalist foarte zîmbitor şi prietenos pentru o formaţie de death. Şi cu veleităţi de lider. Adică a zis că vrea să vadă mosh şi lumea s-a conformat. N-a mai zis că vrea mosh şi lumea s-a deformat. Şi gata.

MALEVOLENT CREATION. Trupă lansată acum mai mult de 20 de ani. Old school, s-ar putea spune, deşi n-a avut niciodată cota celor de la DEATH, NAPALM DEATH sau OBITUARY. Chiar dacă primul album, The Ten Commandments, sună excelent, iar pentru vremea aia (1991) a însemnat un mare pas înainte în muzica death. Incredibil de mult public şi uimitor de bine pregătit. Dacă absolvenţii de liceu s-ar fi pregătit pentru bacalaureat aşa cum au făcut-o deatherii pentru concertul MALEVOLENT CREATION, promovabilitatea ar fi fost 110%. Păcat că nu se dă la bac din MALEVOLENT CREATION, ci numai din CLITGORE. Deşi trupa a avut mereu doi chitarişti, la Bucureşti a venit numai cu unul singur. Nu pot să-mi dau seama cît de bine ar fi sunat cu doi, dar ştiu cît de bine a sunat cu unul singur. Absolut impresionant. MALEVOLENT nu e 100% death, plasîndu-se la limita dinspre thrash, totuşi la Bucureşti a sunat ca o mare trupă death. Instabilul Brett Hoffmann, membru fondator, dar care a părăsit pînă acum formaţia de cel puţin trei ori, a ţinut să arate că e în formă de death metalist şi că aşa îi place să cînte în concert. Admiţînd că avem de-a face cu o trupă death metal, mă uitam la ei cum cîntă şi încercam să înţeleg de ce există o diferenţă atît de mare între death-ul românesc şi cel american. Parcă trupele dinainte cîntaseră altceva. Sau or fi cei de la MALEVOLENT prea buni. Nu ştiu, dar am reascultat Multiple Stab Wounds, Malevolent Creation şi Target Rich Environment şi aproape că-mi venea să-i rog să mai rămînă, să dea nişte meditaţii formaţiilor româneşti.

Dacă la NECROVILE a fost nevoie de o comandă pentru mosheală, la MALEVOLENT totul a pornit din oficiu. Multă făină de oase şi mult stage diving. A fost acolo unul care s-a aruncat de mai multe ori şi care începuse să se simtă atît de bine pe scenă, încît nu mai vrea să coboare, ba a grohăit ceva şi în microfonul lui Brett, care a avut bunăvoinţa să nu-i dea un şut undeva, ci chiar s-a apropiat de el cînd cînta. În afară de asta, mai merită menţionată prima tipă pe care am văzut-o făcînd stage diving. Şi care a fost plimbată pe braţe cel mai mult dintre toti stage diverii. De ce oare? Poate pentru că au savurat momentul foarte mulţi din categoria Mamele-volent Creation.

După ce a început concertul, l-am întrebat pe Fane cît o să cînte MALEVOLENT. „Cam o oră.” „Cum măi, Fane, ditamai trupa, cap de afiş, doar o oră?” „Ce vrei mă, sînt obosiţi, bătrîni.” Gura păcătosului adevăr grăieşte. După 52 de minute, americanii s-au retras de pe scenă. Fără vreun bis, fără prea mult la revedere. Fără să se simta că ar fi fost surmenaţi, dar... doar 52 de minute. Dar au fost 52 de minute intense, cursive, pline de energie, completate pînă la urmă foarte bine de trupele din deschidere (ce bine că au mai fost patru, altfel s-ar fi simţit cît de scurt a fost recitalul americanilor) şi savurate de un număr destul de mare de spectatori, raportat nu la valoarea sau cota trupei, ci la comportamentul obişnuit al publicului indigen.