Monsters of Metal – Sala Sporturilor Victoria, Arad, 17 decembrie 2010

Perioada: 17.12.2010
Loc de desfăşurare: Sala Sporturilor

Trimite acest articol unui prieten

Trupe participante:
OMEN, MOBY DICK, KALAPÁCS, BLOODY ROOTS, GRIMEGOD

Despre trupele arădene nil nisi bonum, aşa că despre WINGS deocamdată nil. De data asta au avut scuza că n-au cîntat deloc. Măcar le-a ajuns numele pe tricou. Împreună cu un logo destul de arătos. A propos nume, WINGS se numesc în ultima vreme WINGS OF DESTINY. De unde se vede că tot am avut dreptate şi nu e cea mai bună idee să-ţi botezi trupa la fel ca Paul McCartney. Mă tem însă că mulţumiri nu voi primi din partea lor.
 
Despre GRIMEGOD, de bine. A fost, la o adică, cel mai fain concert de-al lor la care am avut norocul să asist. Poate datorită calităţii sound-ului – consecinţă a unui soundcheck foarte minuţios – poate datorită preocupării de a ieşi bine din comparaţia cu trupele care au urmat după ei. Deşi GRIMEGOD au mai cîntat în deschidere şi la formaţii mai mari decît acestea. Oricum, au sunat şi au arătat foarte profi şi au dat un concert valoros în sine, nu doar pe principiul că e de bun simţ ca festivalul să fie deschis de nişte arădeni. Am făcut la capăt un mic sondaj de opinie printre out of towners (cei pe care-i cunoşteam, desigur), care în general nici nu auziseră de GRIMEGOD – de unde se vede ce înseamnă „underground” în expresia „undergroundul românesc” – şi impresia a fost fără excepţie pozitivă. Noi, restul care îi cunoşteam, am avut ocazia să mai constatăm o dată cîtă greutate au live piese ca Falling Star, Godless Cry sau Song Of My Beautiful End, care la vremea lor au fost înregistrate în condiţii tehnice mai degrabă precare. Ultima au prezentat-o în toată monumentalitatea ei şi au dedicat-o memoriei unui prieten mort de curînd.
 
Pe tricoul „oficial”, festivalul s-a numit pînă la urmă Monsters Of Metal. Putea să se numească şi Big Four în variantă ungurească, cu toate că pentru asta ar fi trebuit să fie prezenţi şi OSSIAN. Aşa a fost un Three Out Of (The Big) Four şi acesta rămîne marele merit muzical al evenimentului. Nici în Ungaria nu se întîmplă prea des să vezi trupele astea împreună pe o scenă. BLOODY ROOTS n-au intrat în numărătoarea de mai sus, deoarece ei au venit ca un fel de opening act de partea maghiară. Au venit probabil la pachet cu MOBY DICK, ceea ce nu înseamnă însă că au făcut o treabă de mîntuială. Ba, ca să anticipez un pic, au cîntat mai bine decît MOBY DICK. Pentru cine nu ştie, BLOODY ROOTS e un side project al cîntăreţului MOBY DICK, Schmiedl Tamás, rod al frustrării sale legate de lunga inactivitate a trupei din ultimii ani. BLOODY ROOTS şi-au scos anul acesta CD-ul de debut, intitulat Isten kezében, care în Ungaria s-a bucurat de o primire entuziastă. Albumul este atît de apropiat de lumea trupei-mamă, încît la apariţia lui n-am fost singurul care a crezut că Schmiedl se gîndeşte serios la postistoria MOBY DICK.
 
BLOODY ROOTS au început concertul fără mari complicaţii cu Késői fohász, piesă ce deschide şi singurul lor album, şi au prezentat apoi o variantă in nuce a acestuia. Thrash-ul old school practicat de trupă se înscrie foarte bine în revivalul din zilele de azi, atîta doar că, prin persoana lui Schmiedl, formaţia se poate reclama de la o istorie ce comandă respect. În acelaşi timp, Isten kezebén fiind un album făcut cu colaborarea unei serii lungi de invitaţi, unele piese ies din graniţele stricte ale genului. Ca Ne add fel, de exemplu, care este mai metalcore-hardcore. Reduse la un thrash pur şi dur – ceea ce nu e probabil cel mai bun lucru ce se putea întîmpla cu ele – au fost însă cele două cover-uri SEPULTURA cîntate la capăt, Roots, Bloody Roots, evident, şi Refuse/Resist. Numele obligă, totuşi. N-am idee cum trebuie să fie să începi la 46 de ani (aproape) de la zero, dar, judecînd după concert, Schmiedl pare hotărît să exploateze situaţia la maxim.
 
Semnificaţia heavy metalul-ui maghiar se poate explica probabil cel mai bine aşa: pentru un rocker ungur, sau, mă rog, româno-maghiar, din punct de vedere strict subiectiv, nu există diferenţă între IRON MAIDEN şi POKOLGÉP, între JUDAS PRIEST şi OSSIAN. Adică, la vremea aceea – între 1986 şi 1992, să zicem – să fii fericitul posesor al unui vinil cu oricare dintre aceste patru trupe era un lucru la fel de mare. În ceea ce-l priveşte pe Kalapács József, el este Dickinson şi Halford într-o persoană, un adevărat zeu – OK, semizeu – maghiar al metalului. Mă îndoiesc că există cineva în zona aceasta, care a crescut în anii optzeci pe metal şi pentru care KALAPÁCS nu a însemnat la un anumit moment foarte mult.
 
Nu ştiu cum s-a întîmplat, dar în 1990, cînd POKOLGÉP au început să cînte pe la noi, i-am pierdut de fiecare dată. Acum trupa nu mai concertează în componenţa originală, dar, printr-o coincidenţă frumoasă, am reuşit să văd într-un singur an cele trei formaţii care duc mai departe moştenirea POKOLGÉP. Din punct de vedere muzical, KALAPÁCS este o trupă mai musculoasă decît noul POKOLGÉP, cu Tóth Attila la microfon şi aşteptările faţă de concert au fost mari. Mulţi au venit la sala Victoria numai pentru KALAPÁCS. Păcat că pînă la urmă show-ul a fost înecat într-un sound anemic. A fost singura trupă care a sunat slab în seara cu pricina, nu ştiu care e explicaţia.
 
O picanterie legată de Kalapács Jozsef e că omul despre care pe vremuri umbla vorba „fain, fain POKOLGÉP, păcat că Kalapács nu ştie să cînte” a ajuns mai nou să performeze în opere rock. Cum vocea puţin probabil să i se fi schimbat, se pare că a învăţat s-o folosească. Bravo lui. KALAPÁCS au o serie de albume (egal de) bune şi nu cred că a avut cineva emoţii în legătură cu setlist-ul. Pe cînd am revenit în sală, după discuţia cu Schmiedl Tamás – o sală imensă, de altfel, nemaiumplută pentru un concert rock probabil de prin 1990 – trupa era pe la piesa Megszállott. Cum ziceam, sound-ul a fost sub orice critică, aşa că titlurile neanunţate erau foarte greu de recunoscut. Noroc că Iosif Kalapács – fără îndoială cea mai jovială prezenţă ce a apărut vreodată pe o scenă metal – a vorbit practic tot timpul (cînd nu a cîntat). Surpriza a ţinut de lipsa de complexe cu care Joseph K. se sprijină pe moştenirea POKOLGÉP. Spre sfîrşit a prezentat un set compact format din piesele clasice. Pură plăcere. În cadrul concertului KALAPÁCS a avut loc şi cel mai tovărăşesc episod al serii, cînd au urcat pe scenă Koroknai Árpád, noul vocalist OMEN, şi Lovas Gábor, patronul spiritual al festivalului, pentru a cînta împreună cu József Mindhalálig rock n’ roll. Pur spirit rock n’ roll.
 
Dacă cineva mi-ar fi pus pistolul la tîmplă şi m-ar fi somat să aleg un singur concert dintre cele patru, aş fi ales MOBY DICK. Deşi erau singurii pe care i-am mai văzut live. MOBY DICK nu sînt nici TESTAMENT, nici EXODUS, dar au fost şi ei acolo la naşterea thrash metal-ului şi, cum se mai spune, cine ştie unde ar fi ajuns dacă nu s-ar fi născut în Ungaria. Rămîn oricum autorii primului album thrash de pe meleagurile maghiare. (Aş vrea să cred că le voi regăsi numele în analele deocamdată nescrise ale eurothrashului.) Nimeni nu neagă deci că MOBY DICK au un trecut, întrebarea e dacă mai au un viitor. Există în momentul de faţă probleme serioase în trupă – legate de side project-ul pe care Mentes Norbert şi Hoffer Péter l-au înfiinţat, sub numele de HUNGARICA, împreună cu infamul Sziva Balázs – şi asta s-a văzut şi în timpul cîntării. Schmiedl Tamás, deşi era singurul care a urcat de două ori pe scenă în aceeaşi seară, era şi singurul care s-a bucurat de concert. Mentes a cîntat cam din rutină şi Hoffer de-a dreptul fără chef.
 
La MOBY DICK am pierdut iarăşi primul sfert de oră, pe motiv că în acest timp am absorbit înţelepciunea lui Kalapács József. Am reapărut tocmai la Good Bye, care, ca norocul, nu a fost ultima piesă a serii. Setlist-ul a fost conceput pornind de la cele trei albume clasice, Kegyetlen évek, Körhinta şi Fejfa helyett, şi nu e nici o problemă cu ele, dar au făcut concertul să pară cam rutinat. Un best of live, fără nici un risc. Oricum şi în orice condiţii, clasice ca Beteg a föld sau Fejfa helyett – de pe albumul cu acelaşi nume din 1994, cel mai „progresiv” al trupei – au o magie suverană ce nu poate fi suprimată. Pe moment, în afară de Zsibbad az agyam, nu-mi aduc aminte de nici o melodie mai recentă şi e şi aia din 1996. Gazember a fost lăsată, ca de obicei, mai spre capăt. Este vorba de un cover după o piesă HOBO BLUES BAND, care, la rîndul ei, e maghiarizarea cîntecului Back Door Man, scris de Willie Dixon, dar cunoscut mai ales în versiunea DOORS – adică, de o compoziţie ce a parcurs un drum lung pînă să ajungă cel mai mare hit MOBY DICK.
 
După MOBY DICK lumea a început să cam plece şi restul care a rămas a fost chinuit la început cu un soundcheck interminabil. Sînt trup şi suflet pentru profesionalism şi pînă la urmă OMEN a sunat beton, dar adevărul e că noaptea la unu le-aş fi iertat şi un sound mai puţin meşteşugit. Se pare însă că OMEN sînt maximalişti, căci pe urmă trupa s-a pus pe treabă cu o acribie incredibilă. Mai ales contrastul faţă de MOBY DICK a fost mare. OMEN au cîntat ca şi cum ar fi făcut-o pentru 5000 de oameni şi ar fi avut la dispoziţie tot timpul de pe lume.
 
Despre OMEN trebuie ştiut că s-a născut în 1990 prin diviziunea POKOLGÉP şi a devenit cunoscută apoi ca trupa în care a activat Kalapács Jozsef de-a lungul anilor nouăzeci. Spre deosebire de POKOLGÉP, care a practicat un heavy metal de inspiraţie europeană, OMEN s-a mişcat puţin spre METALLICA şi power metal-ul american. Din păcate, după plecarea lui Kalapács, au cam pierdut direcţia. Anul trecut au revenit cu un vocalist – al patrulea dacă număr bine – şi acum lucrează la restartarea carierei. Cu mare seriozitate, după cum s-a văzut şi la Arad. Au început cu Pokoli evek de pe albumul Jelek, care rămîne pînă acum cel mai mare succes al lor. Padlón vagyok nu mai ţin minte pentru ce mi-am notat-o. Probabil pentru că a sunat bine. Au inclus în program şi două balade, singurele două ale serii. Koroknai Árpád este un cîntăreţ cu o voce imensă şi cu maniere teatrale, perfect pentru heavy metal şi cu care, după cîte pot să-mi dau seama, OMEN ar trebui să fie capabili să se repună pe picioare. Într-un mod destul de distractiv, Árpád a fost pescuit din acelaşi talent show televizat ca Tóth Attila, noul frontman POKOLGÉP. Căci lumea e mică.
 
Festivalul, Monsters of Metal sau nu, a fost unul caritabil, banii strînşi urmînd să fie donaţi lui Szanda Árpád şi folosiţi pentru o operaţie de transplant de măduvă. Aşa că, tot respectul pentru cei care au venit. Cine n-a făcut-o a pierdut cinci ore de muzică bună.