Rock The City 2011 - Piaţa Constituţiei, Bucureşti, 1-3 iulie 2011 (ziua a treia)

Perioada: 03.07.2011
Loc de desfăşurare: Piaţa Constituţiei, Bucureşti

Trimite acest articol unui prieten

Trupe participante:
JUDAS PRIEST, WHITESNAKE, HATEBREED, TROOPER, METROCK

(continuare de aici)


ZIUA A 3-A
Trenul galben fără cai / Nu-i nici birjă, nici tramvai

Lăsaţi-o, că e-n doliu. I-a murit soţul anul trecut, i-a murit tatăl anul ăsta. Ce m-a apucat să scriu despre Angela Similea la cronica Rock The City? Păi ea a lansat acum 200 de ani acest şlagăr cu text eminescian, ca omagiu dedicat metroului, măreaţă ctitorie ceauşistă. Problema e că pe vremea lui Regretatu' chiar se muncea. Dacă mai trăia, nici nu mai ştiam unde sînt străzile, că stăteam numai prin tunelele de la metrou. Aşa, am vrut democraţie, am primit democraţie. Cine munceşte în democraţie? Cine vrea, că de-aia-i democraţie. Şi uite-aşa a ajuns să dureze 23 de ani finalizarea în proporţie de 75% a Magistralei IV metrou Gara de Nord – Lac Străuleşti, momentan construită pînă la Parc Bazilescu. 23 de ani pentru 6 staţii! Dar aşteptarea a meritat. Nu doar pentru că ne putem da cu metroul pînă la un parc plin de cîini, ci şi pentru satisfacţia de a vedea inaugurarea ultimelor două staţii date în folosinţă în luna iunie. A căror panglică a fost tăiată de însuşi marele nostru premier. Care a încercat să se comporte ca un călător uzual. Şi care, în inteligenţa lui direct proporţională cu înălţimea, a băgat cartela invers, de i-a atras atenţia Elena Udrea ca bă, întoarce şi tu cartela, că te vede toată presa. Dar nu incidentul cu cartela ne-a mişcat, ci inaugurarea a două staţii ale magistralei la care s-a început lucrul acum 23 de ani. Emoţia şi bucuria poporului a fost atît de mare, încît Marcel Avram a simţit nevoia să aducă un omagiu acestor două staţii, invitînd pentru ultima zi de festival formaţia METROCK, această formaţie tribut metroului românesc în general şi bucureştean în particular.
 

Zăpadă în miez de vară

Am convingerea că METROCK a rămas o formaţie care omagiază metroul românesc şi nu lanţul de magazine Metro, chiar dacă s-a desfiinţat la un moment dat şi s-a reînfiinţat după ce lanţul de magazine luase o amploare mai mare decît reţeaua de metrou. Pentru că legătura formaţiei METROCK cu metroul este mai puternică, datorită performanţelor. Aşa cum la Magistrala a IV-a lucrările au început acum 23 de ani şi după revoluţie au fost sistate cîţiva ani, la fel şi actualul METROCK, avîndu-l ca vocalist pe Cristi “Zăpadă” Ioniţă, a început treaba acum 25 de ani, de asemenea făcînd pauză nişte ani.

Dacă autorităţilor le-au luat 23 de ani să facă trei sferturi de magistrală de metrou, cei de la METROCK au un album scos în 25 de ani. E adevărat că l-au scos în 1994, dar de atunci nimic oficial. Zăpadă mi-a spus că noul disc este aproape gata şi-l vor lansa în toamnă în regie proprie, ca să nu se mai lege la cap cu casele de discuri care nu le oferă nimic. Ar fi minunat să avem un nou album METROCK, album care va face ca această formaţie să rămînă mereu o tînără speranţă a rockului românesc. Şi abia aşteptăm un premier la inaugurare, care să taie panglica încercînd să bage un cablu de chitară în priză şi reuşind să-şi bage doar degetele.

Totuşi, deşi lumea cam face mişto de ea, METROCK este o formaţie care se prezintă decent, inclusiv în concert. Zăpadă, de 25 de ani atîrnat de microfon, ştie foarte bine ce să facă cu el, iar Pătrănoiu este recunoscut drept unul dintre cei mai buni chitarişti din România. Formaţia sună chiar bine, deşi are o vîrstă, nu e anchilozată în stilul hard rock cu care cochetau cele mai multe dintre trupele româneşti pre-revoluţionare, sound-ul este modern, deci nu pot să nu remarc faptul că a avut ghinion. Posibil ca din cauza vîrstei, mulţi puşti să prefere să asculte orice underground de formaţie abia apărută, cu membri elevi, decît un grup care, în mod nedrept, este aşezat în aceeaşi categorie cu IRIS, HOLOGRAF sau COMPACT.
 

Greatest comeback: TROOPER

Vaaaai, de cînd nu i-am mai văzut pe cei de la TROOPER pe scenă! De la SCORPIONS. De cînd SCORPIONS a tăcut / Multă vreme a trecut. Adică distanţa dintre două concerte mari deschise de TROOPER este de trei săptămîni. Pentru România este cam mult. Sau, ca să fiu mai minuţios, este enorm de puţin. Mă duc la SCORPIONS, dau de TROOPER. Mă duc la JUDAS PRIEST, dau de TROOPER. Bine că n-a cîntat şi în deschidere la PRODIGY. Mă simt deja urmărit. Ies de la birou, văd vreo cinci care seamănă cu Balauru'. Mă duc să mănînc – parcă e Coiotul acolo, în mai multe exemplare. Dau să intru în bloc – de vizavi se uită la mine doi care aduc a Oscar. Am luat-o razna? Păi asta se întîmplă dacă-i vezi pe unii de atîtea ori. Eu îmi doresc să mă simt urmărit de Udo Dirkschneider şi de Messiah Marcolin, dar nu cred că o să am acest noroc. Pînă cînd voi avea halucinaţii cu Udo şi Messiah, mă mulţumesc să-i văd pe TROOPER o dată la trei săptămîni. Fraţilor, ce e mult strică! Nici ANATHEMA nu cîntă atît de des la Bucureşti. Gata, am terminat cu comentariile despre omniprezenta TROOPER. Mai sînt destule alte trupe noi şi foarte bune, care abia aşteaptă o ocazie ca asta ca să devină cunoscute, aşa cum s-a întîmplat la BON JOVI.
 

Fără core nu se putea?

Nu mi-a explicat nimeni de unde vine numele de “hardcore” acestui gen idiot. Hardcore înseamnă nucleul dur al unei grupări sau chiar o grupare dură în ideologii. Hardcore mai înseamnă şi pornografie dură. Cred că de aici vine numele genului aşa-zis muzical, pentru că porno înseamnă murdar. La fel ca şi muzica hardcore. La fel ca şi trupele care o cîntă. La fel ca şi HATEBREED. Musafiri nepoftiţi pentru majoritatea celor aflaţi acolo. Cine vine la JUDAS PRIEST şi WHITESNAKE n-are treabă cu o porcărie (porno-cărie) hardcore zbierată pe o singură notă. N-am înţeles ce-avea vocalistul in cap. Tot întreba publicul: “Do you want heavy metal?” Da, gigele, vrem heavy metal, nu hardcore, aşa că fă bine şi dă-ţi ceasul înainte, ca să pleci mai repede.
 

Grave Coverdale

Da, nu e greşeală de tipar. Am scris Grave, nu Dave. Nu vă supăraţi, dar Coverdale arată ca Ronnie James Dio la parastasul de 40 de zile al Mădălinei Manole. Are un păr bestial, dacă o fi al lui, dar arată cumplit, mai ales cînd dă ochii peste cap (nu ştiu la ce îi foloseşte gestul). Şi nu-l mai ajută nici vocea.

WHITESNAKE are mici asemănări cu MIKE AND THE MECHANICS, în sensul ca au avut şi ei perioadele lor de despărţiri, iar acum, din cei şase membri, trei au apărut în 2010 şi 2011. Iar chitariştii sînt din 2002 fiecare. Măcar vocea a rămas pe poziţie. Era să spun că s-a păstrat, dar n-ar fi fost adevărat. Vocea lui Coverdale este aceeaşi cînd cîntă paşnic, dar cînd trebuie să crească volumul, aşa cum făcea pe vremuri foarte frumos pe disc, acum zbiară şi se screme. Parcă e vocalistul unei trupe supărate de speed sau thrash.

Avantajul lui a fost că basistul, clăparul şi chitariştii l-au dublat cu multă artă, mai ales la refrene, unde trebuia să se forţeze mai mult şi, în felul ăsta, nu se mai auzea atît de deranjant trilul de ciocîrlie răguşită. Cu patru domni făcînd backing vocals mai mult decît în studiou, per ansamblu cîntarea a ieşit OK, dacă nu eşti cîrcotaş. Coverdale s-a pomenit cu edeme şi leziuni pe corzile vocale în 2009 şi a luat o pauză de cîntat pîna în 2010, cînd a declarat că s-a vindecat complet, dar se pare că vindecarea a lăsat sechele.

Cum spuneam, WHITESNAKE are doi chitarişti, ambii cooptaţi în 2002, cînd Coverdale s-a hotarît să reînfiinţeze trupa cu alţi muzicieni decît cei aflaţi în funcţie pînă în 1998, cînd a avut loc a doua desfiinţare. Cei doi sînt Doug Aldrich şi Reb Beach. Ambii au simţit nevoia de a executa nişte solouri pe sculele lor ca să arate ce pot, dar, deşi Doug Aldrich este mai bine cotat, soloul lui mi s-a părut inutil şi negîndit, în timp ce Reb Beach chiar a arătat că ştie meserie. După ce fiecare şi-a făcut bucata, a venit rîndul dialogului între chitare, cei doi executînd solistici alternativ, într-o succesiune perfect sincronizată. De jucat s-a mai jucat şi bateristul, care a tras şi el un solo de tobe, la un moment dat începînd să arunce cu mîna dreaptă beţe în sus, fără să le mai prindă – a venit bine aprovizionat cu nuielele pentru concertul de la Bucureşti.

WHITESNAKE îşi promovează ultimul album, Forevermore, de pe care a cîntat piesa de titlu, Love Will Set You Free şi Steel Your Heart Away. Piesele sună bine. Nu mai impresionează pe nimeni aşa cum se întîmpla acum mulţi ani cînd se lansa un album WHITESNAKE, dar pentru iubitorii genului este un album binevenit. Pentru ceilalţi, este încă un album WHITESNAKE.

Repertoriul a fost identic cu cel din celelalte concerte ale turneului. Douăsprezece piese în total, pe ultima (Soldier Of Fortune), aparţinînd prietenilor de la DEEP PURPLE, Coverdale cîntînd-o a capella, megahiturile Is This Love, Still Of The Night, Fool For Your Lovin şi Here I Go Again, dar şi alte piese mai puţin celebre (Best Years, Give Me All Your Love, Love Ain’t No Stranger, Slide It In), pe parcursul a ceva mai mult de o oră, timp în care mai puteau băga trei piese în locul solourilor.
 

Cînd nu mai ai ce căuta pe scenă

Există domni între a doua şi a treia tinereţe care consideră WHITESNAKE şi JUDAS PRIEST tot ce poate fi mai frumos pe lume, alături de alte formaţii de acelaşi calibru din aceleaşi perioade. Dacă domnii mai sînt şi muzicieni, se visează cîntînd pe aceeaşi scenă cu granzii. Dacă domnii sînt şi bine cotaţi, uneori visele devin realitate. Aşa s-a întîmplat anul trecut, cînd IRIS a cîntat în deschiderea celor de la DOWN. E adevărat că irişii se laudă acum că au deschis un concert AC/DC, pentru că după DOWN chiar ăştia au urcat pe scenă. Şi poate că lumea se aştepta ca anul acesta vreuna dintre trupele consacrate să deschidă SCORPIONS, JUDAS PRIEST sau BON JOVI. Eroare. Anul ăsta se poartă TROOPER. Dar şi QUANTIQ sau STILLBORN, ajunşi printr-un fel de concurs în deschidere la BON JOVI. Şi uite-aşa Relu Marin, Valter Popa şi Nelu Dumitrescu au văzut JUDAS PRIEST din public. Trei din cinci irişi. Cei doi cu păr pe cap n-au apărut. Ce nu ştiu este dacă cei trei irişi au fost în public şi cînd a cîntat TROOPER. Şi mi-aş dori să ştiu ce gîndeau despre acest schimb de generaţii pe care nu şi-l doresc.

N-au fost doar irişii. Am văzut în mulţime şi holografi, pe Edi Petroşel şi pe Dan Bittman. Petroşel avea în buzunarul cămăşii vreo cinci brăţări care permiteau accesul la Golden Circle, brăţări nefolosite. Mă abţin de la răutăţi.
 

Happy Taph

Epitaph este turneul de adio-dar-rămîn-cu-tine al celor de la JUDAS PRIEST. Au creat panică mai întîi, că băăă, veniţi la turneul nostru de adio, că ne desfiinţăm din solidaritate cu SCORPIONS, după care a venit dezminţirea: nu e turneul de retragere, e ultimul mare turneu, că sîntem bătrîni şi nu mai putem să stăm doi ani pe drumuri. Dar vom mai funcţiona şi vom mai scoate şi albume şi, din cînd în cînd, vom mai şi concerta. Veste bună, combinată cu strategie de marketing, atrăgînd astfel atenţia lumii asupra marelui lor turneu.

E cazul să se desfiinţeze? K.K. Downing deja s-a retras. A venit în locul lui juniorul Richie Faulkner, care a prestat excelent în seara de 3 iulie. Nu trebuie să ne mirăm, doar au posibilitatea să aleagă tot ce e mai bun în asemenea situaţii limită. Şi au ales bine. Şi e foarte important că e tînăr. Ceilalţi membri nu par deloc ruginiţi sau lipsiţi de chef.

M-a surprins atitudinea lui Halford de la primele două piese. Cu ochelari de soare, o tonă de lanţuri şi o pelerină plină de metale, Halford s-a mişcat de parcă-l cocoşau toate aceste accesorii. Sau, mai exact, nu s-a mişcat. Cu o poziţie uşor gîrbovită, cu capul plecat şi răsucit puţin într-o parte, Halford a dat impresia că ar cînta din obligaţie. Dar asta s-a întîmplat doar pe Rapid Fire şi Metal Gods, căci omul s-a dus repede în culise şi s-a schimbat, revenind mult mai vioi şi mai comunicativ. Halford s-a schimbat de mai multe ori, decorul s-a schimbat şi el de mai multe ori, au existat lasere proiectate pe Palatul Parlamentului, nu s-au făcut pauze inutile, nu s-a pierdut timpul cu solouri. Doar lumea venise să-i vadă în ultimul lor turneu mondial şi nu era timp de pierdut. Mai ales că formaţia a anunţat că intenţionează să interpreteze o piesă de pe fiecare album. Din fericire, de pe Painkiller au fost două: piesa de titlu şi Night Crawler. Din păcate, a trebuit să ascultăm două preluări: Diamonds And Rust, de la Joan Baez, şi The Green Manalishi, de la Fleetwood Mac, lucru supărător, pentru că JUDAS PRIEST are destule piese care merită cîntate.

Ca şi la WHITESNAKE, repertoriul a fost acelaşi în toate ţările pe unde au trecut, cu Battle Hymn în deschidere – inregistrată - , cu Dawn Of Creation înainte de Prophecy, cu Painkiller la final şi la bis cu The Hellion, Electric Eye, Hell Bent For Leather, You’ve Got Another Thing Comin’ şi Living After Midnight. Şi peste tot pe unde au cîntat în acest turneu, înainte de Painkiller a fost instrumentala Breaking The Law, pe care Halford n-a scos nici un cuvînt, lăsînd publicul să cînte tot textul.

Făcînd comparaţie între Coverdale şi Halford, pot să spun că Halford este mult mai în formă ca vocalist. Şi este mai în formă şi decît celălalt pensionabil, Klaus Meine. De fapt, Halford n-are de ce să se gîndească la retragere, pentru că rezistă mai mult de două ore pe scenă şi vocea este practic neschimbată, putînd să facă cu ea tot ce e de făcut. Şi ceilalţi au lăsat impresia de mare formă – nu se ştie ce au consumat pentru această formă. E decizia lor să nu mai plece în lume cu anii, dar sperăm că o să aibă în acest fel mai mult timp de compus şi înregistrat şi îi aşteptăm cu noi produse de studiou. Şi le mulţumim pentru cel mai bun concert de anul acesta din România.