Rockmaraton 2011 (ediţia a XI-a) - Malomvölgyi Arborétum, Pécs, Ungaria, 5-9 iulie 2011 (ziua a treia)

Perioada: 07.07.2011
Loc de desfăşurare: Malomvölgyi Arborétum, Pécs, Ungaria

Trimite acest articol unui prieten

Trupe participante:
● Scena Rockélet: LEANDER, ROAD, DEPRESSZIÓ, DARK TRANQUILLITY
● Scena Monster: KERECSENSÓLYOM, OMEN, MADBALL, WISDOM
● Scena Rockerek.hu: SUNSET, KERECSEN, IGUT, RISING DREAM, FEGYELMEZŐ RÉSZLEG, TOTAL CHAOS, ATI EDGE AND THE SHADOWBIRDS, YELLOW SPOTS, HOLLYWOOD ROSE
● Scena Local Heroes: BACKSEAT BURNIN, ANTON, NO SEATBELTZ, REDLIGHT SLIPPER, ARKISZ, RENOVAGE, ANTWAR

De pe lista personală a lucrurilor de făcut înainte de moarte, intrarea „participare la concertul unei formaţii hardcore din New York” poate fi tăiată. A fost să fie MADBALL. TOTAL CHAOS s-a dovedit un bonus drăguţ. Dar să începem cu începutul.
 
Un festival e ca un supermarket muzical. Fiecare îşi alege din ofertă ce-i place şi merge acasă satisfăcut. Probabil de-asta sînt aşa de populare. Partea proastă e că unii vin în mod evident pentru „sentimentul de festival” şi nu pentru trupe. Mă rog.
 
Rockmaraton-ul este un tîrg muzical cam înghesuit, dar situat într-un loc frumos, „în sînul naturii”, unde metalul paşte alături de punk. În urmă cu cîteva decenii aşa ceva s-ar fi lăsat cu bătaie. Acum, linişte şi pace. Metalheads, punk rockers, hip-hoppers – we respect you all! – exclamaţia entuziastă a lui Freddy Cricien din timpul concertului MADBALL ar putea fi adoptată ca motto al festivalului. În rest Rockmaraton-ul este saturat cu trupe maghiare cu un oarecare renume şi cu trupe străine fără nici un nume, la care se adaugă cîte un headliner din zona regilor undergroundului. În ziua a treia a festivalului, de exemplu, a cîntat DARK TRANQUILLITY.
 
Împărţirea pe scene a corespuns desigur cotei de popularitate a trupelor. ROAD şi DEPRESSZIÓ – primadonele noii generaţii de metalişti din Ungaria – au avut onoarea să cînte pe scena mare, în timp ce venerabilii moşnegi de la OMEN au fost alungaţi în cortul Monster. Care se numea aşa pe motiv că festivalul a fost sponsorizat de băutura energizantă cu acelaşi nume. Asta nu ca reclamă gratuită, ci pentru evitarea confuziilor. Nu acela era locul de întîlnire a monştrilor sacri. Nuuu. Chiar dacă OMEN se întîmplă să fie într-adevăr monştri sacri – sau măcar dinozauri. Ori, se ştie, istoria tinde să nu-i trateze cu blîndeţe pe dinozauri. După ce au pierdut şansa să acceadă la statutul de legendă de care se bucură POKOLGÉP, OMEN încearcă acum să ajungă măcar la nivelul de popularitate la care se plasează KALAPÁCS. Cu toată puterea încearcă. Nu cred că există vara aceasta vreun festival în Ungaria la care OMEN să nu fie prezentă.
 
Ne-am perambulat deci pînă la cortul Monster, mînaţi de hotărîrea de a nu pierde în nici un caz concertul OMEN, mai ales după semieşecul celui de anul trecut de la festivalul arădean botezat – cum altfel – Monsters Of Metal. La Pécs, OMEN au cîntat într-adevăr cu prestanţa unor veterani. Nagyfi Laci se înălţa în partea stîngă a scenei ca un veritabil monument al metalului. Elanul tineresc a fost lăsat în seama noului vocalist, Koroknai Árpád, care săracu’ poartă de unul singur povara responsabilităţii pentru succesul revenirii trupei. Dacă acest comeback nu va reuşi, tare mă tem că Árpi va fi primul care va zbura. Pînă una alta, piesele OMEN sînt la fel de bune şi acum ca în urmă cu 15-20 de ani, cînd au fost scrise.
 
Dilema festivalistului ne-a ajuns repede din urmă – metal clasic din Ungaria sau nebunie punk din California – astfel că după deliberări aprige am părăsit scena Monster şi am parcurs cei zece paşi care o despărţeau de cortul pe care cei de la TOTAL CHAOS păreau hotărîţi să-l demoleze.
 
Punk-ul, spre deosebire de alte genuri, e unul în care repetarea e oricînd posibilă. Toate trupele capabile să dezbrace rockul de orice muzicalitate se întîlnesc exact în acelaşi punct. În asta constă de altfel valoarea ireductibilă a punk-ului, în această deconstruire mereu reluată a tuturor manierismelor muzicii rock. TOTAL CHOAS ştiu tot ce ştiau şi SEX PISTOLS (adică nu foarte mult). Rob Chaos ar putea chiar să-l joace pe Johnny Rotten într-un posibil film biografic. L-a jucat în orice caz pe scenă. Într-o variantă mai sportivă, să zicem. Muzica TOTAL CHAOS – concertul TOTAL CHAOS – e echivalentul unui răcnet. Şi, da, e haos total. Necunoaşterea discografiei trupei n-a reprezentat nici o problemă. Rob a avut o serie de izbucniri antifasciste, care, trebuie să spun, sună foarte bine în Ungaria. Sună bine oriunde, dar mai ales în Ungaria. Era suficient să vezi ce se vindea la standul oficial de merchandise al festivalului.
 
This is not hardcore punk, hardcore metal, hardcore porno – this is New York hardcore. Aşa a zis maestrul Cricien şi a avut dreptate. Hardcore-ul newyorkez – uşor de imitat, imposibil de reprodus. Măcar o dată în viaţă trebuie să ai parte de the real thing. Iar Freddy a tot explicat că MADBALL face parte din mişcare. Faţă de TOTAL CHAOS, nivelul de muzicalitate a fost de-a dreptul stratosferic şi cu toate acestea concertul n-a fost mai puţin necioplit. În sensul bun al cuvîntului. Aici stă ascuns secretul. Intensitatea a crescut de la o piesă la alta. Cînd credeai că mai mult nu se poate, Get Out a lovit cu puterea ciocanului lui Thor. RAHC la fel. Con Fuerza – efect ciudat al limbii spaniole – a sunat apoi şi mai periculos decît celelalte. A propos, întotdeauna am crezut că doar acei muzicieni hardcore cu care ţi-ar fi frică să te întîlneşti seara pe stradă pot fi consideraţi „autentici”. Faţă de asta, Cricien s-a prezentat ca un individ foarte prietenos, foarte preocupat ca publicul să se simtă bine. Şi de ce nu? Faptul că ai un mesaj nu înseamnă că trebuie să te iei foarte în serios. A fost în ultimă instanţă un show rock. N-aş da aşa ceva pe un concert METALLICA.
 
Uitîndu-mă la logo-ul cu alură steampunk al lui DARK TRANQUILLITY am înţeles brusc că ea este poate singura trupă care ar putea reuşi acolo unde PARADISE LOST a eşuat cu Host. Poate că pe atunci nu venise încă vremea pentru astfel de experimente crossover, dar PARADISE LOST s-a comportat ca şi cum ar fi fost de la sine înţeles că transformarea sa în DEPECHE MODE va fi interpretată ca o „evoluţie naturală”. DARK TRANQUILLITY însă, dacă s-ar găsi într-o situaţie în care ar trebui să se reinventeze ca trupă darkwave, nu cred că ar întîmpina dificultăţi. Mulţumită lui Stanne, DARK TRANQUILLITY e capabilă în general să depăşească orice limitare de gen şi se prezintă pur şi simplu ca o mare trupă rock. Stanne are stofă de rock star, chiar dacă n-o să ajungă niciodată aşa ceva. Wozu rockstars in dürftiger Zeit? Eu am stat totuşi cu ochii pe clăparul Martin Brändström. Am constatat cu consternare că din anumite unghiuri arată ca un Slavoj Zizek îndopat cu Prozac.
 
Am savurat aşadar în aerul răcoros al miezului de noapte clasice DARK TRANQUILLITY ca The Fatalist, The Lesser Faith, Misery’s Crow, Focus Shift sau inimitabila There In. Trupa a dispărut apoi fără nici un bis, ceea ce a produs oarecare consternare. Măcar ştiu acum că efuziunile de la ARTmania 2010 au fost sincere.
 
Hasta la proxima, Freddy!