SONIPHERE FESTIVAL 2010 (TUBORG GREEN FEST) – Romexpo, Bucureşti, 27 iunie 2010 – a treia zi

Perioada: 27.06.2010
Loc de desfăşurare: Romexpo, Bucureşti

Trimite acest articol unui prieten

Trupe participante:
RAMMSTEIN, ALICE IN CHAINS, ANATHEMA, STONE SOUR, LUNA AMARĂ

De departe cea mai spectaculoasă zi Sonisphere în termeni de show şi prezenţă scenică a fost cea de-a treia, destul de eterogenă stilistic.

A doua trupă românească din fest a fost LUNA AMARĂ, care şi-a început recitalul cu exprimarea recunoştinţei pentru ocazia de a putea cînta în deschidere unor asemenea trupe, mulţumind organizatorilor şi publicului „fără de care nu am fi reuşit acest lucru”. La 15:30 nu se adunase prea multă lume, însă aceia care au fost prezenţi s-au dovedit a fi destul de receptivi la prestaţia clujenilor, setlist-ul începînd în forţă cu Dizident şi continuînd cu Oraş Pierdut, În Cercuri, Gri Dorian, Somn (aceasta fiind dedicată răposaţilor Peter Steele, Dio şi Paul Gray), Hapiness Provider, Loc Lipsă. Au existat anumite probleme minore de sunet, mă refer aici la cele ale chitaristului Andrei Ferezan, însă pe ansamblu a fost un sunet destul de bun.

Una dintre primele trupe din afară ce au început să concerteze pe la noi după ’89, începînd cu 1994 şi continuînd vertiginos pînă acum, ANATHEMA a fost o prezenţă deja consacrată cu ocazia recitalului de la Tuborg Green Fest. În mod surprinzător, concertul lor a început cu un cover, şi nu unul oarecare, ci unul foarte bine interpretat, dar şi neaşteptat: LED ZEPPELIN – Kashmir, mirîndu-mă cum de au ales o piesă lungă de opt minute ca opener. Publicul a fost cam „adormit” la prestaţia lor, adevărul fiind că atmosfera degajată nu prea se preta unui fest energic. Au mai cîntat: Deep, Closer, Lost Control, Empty, A Natural Disaster, Fragile Dreams.

După amorţeala aferentă britanicilor, a urmat o revenire la agitaţie cu americanii de la STONE SOUR, vocalul acestora fiind nimeni altul decît Corey Taylor, de la SLIPKNOT. Comunicarea cu publicul a fost intensă, poate chiar excesivă, în forma unor monologuri prea lungi. Setlistul a fost următorul: Mission Statement, Reborn, Made Of Scar, The Bitter End, Your God, Through Glass, Digital, Get Inside, Hell & Consequences, 30/30-150.

Se poate spune că pentru unii ALICE IN CHAINS a fost al doilea headliner al serii, fiind aşteptată de unii fani de ceva ani buni. Nu e prima trupă care ajunge în România după apogeul carierei, solistul perioadei de aur, Layne Staley, fiind înlocuit de mai noul William DuVall. Pionierii grunge-ului au avut parte de o susţinere consistentă, aceştia prestînd multe melodii. Amintim următoarele: Them Bones, Dam That River, Rain When I Die, Check My Brain, It Ain’t Like That, We Die Young, Acid Bubble, Lesson Learned, Angry Chair, Man in the Box, Again, Would?, Rooster.

După ALICE IN CHAINS a urmat o oră de pauză, răstimp în care s-a cumulat în rîndul publicului suspansul, în timp ce scena a fost acoperită cu o pînză neagră, pentru a nu divulga transformarea ce urma să aibă loc. În faţa noastră avea să-şi facă apariţia, după mulţi ani de aşteptări, o trupă de legendă, poate cea mai îndrăgită formaţie din Germania: RAMMSTEIN.

La 21:15 s-a auzit intro-ul primei  piese de pe ultimul album, Liebe is für alle da (prescurtat LIFAD), şi anume Rammlied. Am auzit apoi vocea lui Till, şi la cîteva măsuri din melodie, pînza neagră a lăsat loc unui steag imens al Germaniei, etalat pe toată suprafaţa scenei, acesta căzînd epic odată cu primele artificii şi dezvăluind unul dintre cele mai minuţios construite decoruri ce le-a văzut România, juxtapus celor şase membrii costumaţi din cap pînă în picioare cu nişte straie demne de un film SF. Au urmat alte două piese noi: B****** şi Waidmanns Heil, la ultima solistul fiind deghizat în vînător şi avînd o puşcă imensă încărcată binenţeles cu artificii.

După o revizitare a albumului din 2004, Reise, Reise, sub forma piesei Keine Lust, a urmat Feuer Frei, cu ocazia căreia Lindemann şi cei doi chitarişti, Richard Kruspe şi Paul Landers, şi-au montat cîte un suflător de flăcări pe faţă, şi au început să împroaşte cu foc, un fel de variantă modern-industrială a tradiţionalului scuipat de flăcări din black metal. După Wiener Blut a urmat un prim moment melancolic al serii, reprezentat de piesa Frühling in Paris, intro-ul acesteia fiind cîntat de basistul Oliver Riedel la o chitară acustică. Decorul s-a schimbat şi el, background-ul din fier forjat brăzdat parcă de ghiarele unui dinozaur imens făcînd loc logo-urilor trupei şi ventiloatoarelor imense, iar pe scenă Till a cîntat la lumina unui bec coborît de sus, pentru a intensifica şi mai mult momentul. La Ich Tu Dir Weh, Flake Lorenz a coborît de pe banda rulantă dintre cele două clape / sintetizatore şi a fost preluat de Till, luat în braţe şi pus într-o cadă de metal, solistul urmînd ca la refren să urce cu un mic lift şi să verse peste „nefericitul” clăpar scîntei şi artificii dintr-un recipient sub forma unui colector de lapte din ferme, toate acestea în timp ce avea microfonul în gură. Spre surprinderea multora, Flake a ieşit intact, chiar schimbat, avînd un costum plin de sclipici. A urmat o piesă de pe primul album, Herzeleid, din 1995, fiind un adevărat deliciu să asculţi Du riechst so gut live, în timpul soloului ambii chitarişti avînd montate pe braţe nişte miniaruncătoare de flăcări, astfel încît amîndoi parcă erau „înaripaţi”.

Alte melodii clasice ce au fost interpretate în dulcele stil Neue Deutsche Härte au fost: Benzin, Links 2 3 4, Du Hast, pe ultima (şi nu numai) publicul cîntînd odată cu Till versurile la un volum ce a eclipsat de departe concertul METALLICA. Pe refrenul de la Pussy, Till s-a suit pe un imens falus amplasat în photo-pit şi a improşcat cu spumă şi mai apoi confetii în mulţimea din faţa scenei. După un puhoi de urlete şi scandări, a urmat un bis de trei piese. Pe Sonne, cei din faţa scenei au fost niţel pîrjoliţi (la propriu) de valul de flăcări. La Haifisch Flake a fost purtat de public pe o barcă pneumatică şi a cules un steag românesc cu logo-ul RAMMSTEIN imprimat pe el, iar după debarcare s-a „îmbrăcat” cu el, punîndu-l apoi pe clape. Ultima piesă a serii a fost Ich Will, îngenunchind în final în faţa celor 30.000 de fani, iar Till spunînd pe româneşte: „Mulţumim, RAMMSTEIN vă iubeşte!”.

Sînt prea puţine cuvinte în DEX pentru a exprima ce este un concert RAMMSTEIN, acesta trebuind văzut, auzit, trăit pentru a putea fi înţeles pe deplin.

Astfel s-au terminat cele trei zile de festival, care vor rămîne în memoria colectivă a metaliştilor români drept Sonisphere Festival 2010, primul eveniment de asemenea talie petrecut pe meleagurile noastre.