SOULFLY, INCITE, TRUDA - Sala Polivalentă, Bucureşti, 16 martie 2009

Perioada: 16.03.2009
Loc de desfăşurare: Sala Polivalentă, Bucureşti

Trimite acest articol unui prieten

Trupe participante:
SOULFLY, INCITE, TRUDA

Sînt destul de puţine lucrurile pe care un fan trebuie să le întîlnească la un concert pentru ca evenimentul să-i rămînă în amintire la capitolul memorabile. Adică? Adică, vrea să bea o bere cu prietenii, vrea să facă poze, ca să nu uite unde a fost, şi vrea să audă ce naiba cîntă nenea ăla de pe scenă.
 
Hai să luăm un exemplu oarecare. Concertul SOULFLY de pe 16 martie, de la Sala Polivalentă, sală prin care a trecut (ironia?), în urmă cu nu prea multă vreme, şi SEPULTURA, formaţia în care s-a şcolit Max Cavalera, aşa că toată lumea se aştepta la un concert cu plus la toate cele. Ei bine, prima veste proastă a serii: nu se vinde bere. Cum, nici măcar pişoarca aia de la SEPULTURA, de-a suferit fo’ trei zile jumătate de sală? Nici! Păi, atunci ce opţiuni avem? Biscuiţi, sărăţele, apă cu şi fără bule... suc... Alo, nu e concert Ştefan Bănică Jr.!
 
Prima parte frumoasă a serii (că au fost şi d-astea, nu sînt 'langiu) s-a numit TRUDA. Din Cluj, bă, bădie. Acuma, ei zic în stil PANTERA şi nu sună rău. Nu sună rău deloc. Decît dacă ai sunetul prost făcut. Oricum, din toată afacerea, cel mai puţin m-a încîntat tonul de chitară, care-ţi dădea impresia că-ţi străpunge timpanul. Avea atît de multe înalte, încît atunci cînd se opreau din cîntat, auzeai ca prin apă. În rest, super show. Şi cînd am dat atenţie versurilor, ceea ce nu e prea greu, căci îţi atrag imediat atenţia, m-am lămurit: băieţii ăştia chiar au umor. Căutaţi pe YouTube clipurile lor. „A atentat cu smîrdanul la clocitoare...”, „maşini-unelteeeee”, „nu mai mînca, purcica mea...”? Păi, n-am mai rîs aşa de fooooarte multă vreme. Mi-au plăcut şi salopetele muncitoreşti, Sebastian (voce) purtînd-o pe-a lui cu fason de Iowa sau Texas, la care s-a adăugat şi o tonă de atitudine în evoluţie, redneck style rebranded în România. Respect! Vîrfurile prestaţiei lor au fost Maşini unelte(eeeee…), Popa, Violul de la ora 5 şi, bineînţeles, megahitul Purcica mea. Chiar mi-a plăcut TRUDA, dar nu recomand trupa celor cu simţul umorului concediat. Adică celor 90% din populaţia ţării.

 
A urmat INCITE, iar eu am să încerc să fiu cît se poate de scurt. „Frate, e trupa lu' fi-su vitreg a lu' Max!”, se auzea de peste tot în jurul meu. Şi? O fi talentat băiatul ăsta (s-a mai văzut), de ceilalţi instrumentişti nici nu mă îndoiesc (ăia pot cînta şi pe sîrmă, şi prestînd la paralele şi toate şi multe altele de-odată), dar la ce bun, dacă timp de 30 de minute asculţi parcă aceeaşi piesă, reluată iar şi iar de o trupă ce pare a fi la coada listei de plagiatori / imitatori SEPULTURA? Cine îl înjură pe Derrick Green să se mai gîndească. Totuşi, avem public - avem valoare: au sărit cînd li s-a spus „Jump!”, au făcut cerc cînd li s-a spus să facă, au moshăit în cerc cînd au vrut şi s-au liniştit toţi spre finalul setului. Parcă nu merita. Sau se păstrau pentru SOULFLY.

 
„Blood! Fire! War! Hate!”, ne-a introdus minidiscul în atmosferă şi toată Sala Polivalentă a ridicat mîinile ţinîndu-i isonul, iar cînd a apărut Cavalera, a început şi orgia. Da, DAR! În primul rînd luminile îţi băteau în ochi de nu mai vedeai nimic minute bune şi, apoi... sunetul! Dumnezeule! Rizzo (chitară) a avut probleme mari cu pedala, care scotea o abominaţie de sunet mai înfiorător decît o microfonie sănătoasă. Pentru cei din faţă toate astea chiar n-au contat şi, pentru o vreme, nici pentru restul sălii, căci toţi am sărit şi am urlat versurile, însă entuziasmul s-a scurs destul de repede. „Scream, Romania!”, „Jump, Romania!”, „Unu, dois, treis... Romania!” ne îndemna Max, răcorindu-i din cînd în cînd pe cîţiva din faţă cu apă dintr-o sticlă. Păi, nenea Max, în primul rînd dacă nu e berică, nu e nici prea mult antren, iar mătăluţă trebuie să munceşti de două ori mai mult ca să ridici lumea. Una peste alta, nu trece mult şi fotograful nostru se întoarce spăşit că i-au luat camera. Cine, măi? „Păi, agenţii de pază, pentru că nu avem voie să pozăm...” Ce dracu’, măi!?! S-a tîmpit Max Cavalera? Sau mioriticii?

 
Mă rog. La Back To The Primitive, Roots..., Chaos AD, Doom şi Last Of The Mohicans toată lumea era în plin proces de „jumpdafuckup!”. Crowd surfing şi moshăială în draci, dar toată treaba s-a rupt de două ori. Prima dată la soloul lui Marc Rizzo, executat pe o chitară meseriaşă cu două grifuri (deşi a cîntat doar la unul - ;)), şi care nu ştiu cum naiba a reuşit să sune a ukulele. A doua oară la pasajul (deja tradiţional pentru orice brazilian care-şi face trupă) de drumming, pentru care Max a insistat să cheme pe cineva din public. Probabil că s-au codit cîţiva, fiindcă a durat o veşnicie. După pasajul ăsta, pe tot restul concertului parcă nu s-a mai legat nimic.

 
De ce n-o fi rămas Max în SEPULTURA, numai el ştie. Dar să dai concerte în felul ăsta, ba să mai vii şi cu restricţii care mai de care mai anapoda, e patetic. Poate că Max s-a obişnuit să presteze în maniera asta, dar, sincer, nu ştiu cîţi dintre voi, cei care aţi fost luni la concert, aţi văzut feţele celor care fumau afară, pe scări. Erau feţe ce exprimau larg frustrarea caracteristică unui coitus interuptus. Cum naiba să-ţi mai zboare sufletul? Am plecat totuşi mulţumit că i-am văzut pe cei de la TRUDA şi că am intuit prin mlaştina aia de sunet ceva şlagăre braziliene rock and roll. Atît.