STAY METAL FOREVER I - Club Suburbia, Bucureşti, 23 august 2009 - ziua a doua

Perioada: 23.08.2009
Loc de desfăşurare: Club Suburbia, Bucureşti

Trimite acest articol unui prieten

Trupe participante:
DE PROFUNDIS, INOPIA, HIGHLIGHT KENOSIS, IDOL, KINETHICS

Organizatorii ediţiei I a Stay Metal Forever s-au gîndit să împartă evenimentul în două zile: vineri şi duminică. Nu sîmbătă. O idee proastă dacă mă întrebaţi pe mine şi cred că de asta s-au convins şi ei, organizatorii. Lume puţină, puţine bilete vîndute, aşteptări (probabil) mari – nici o victorie…
 
Acuma, nu ştiu de ce, dar aerul fals boem al clubului Suburbia parcă nu merge deloc cu muzica metal - te poţi plînge atunci cînd primeşti cadouri în hîrtie de ziar? Lucrurile pe la noi merg cum merg şi te descurci cum poţi. Asta înţeleg.
 
Am citit şi ce a scris colegul Grigore (hail!) despre seara de vineri, la care n-am ajuns, evident, şi pot spune că sînt de acord cu el într-o privinţă (sînt mai multe, dar începem cu asta): probele de sunet făcute cu mult după ora începerii concertului, aşa cum e ea anunţată pe afiş, este o chichiţă şi un chin al dracului de enervant ce ar trebui să înceapă să fie evitată elegant de organizatorii de pe la noi, pentru simplul fapt că dă dovadă de lipsă de profesionalism şi parcă ia în derîdere prezenţa spectatorului… Parcă toată pofta de a asista la un concert se toceşte după ce ai auzit o jumătate de oră chitare acordîndu-se, premier reglat (daţi cu metronoamele de pereţi!), microfonii, wow-wow şi vîj-vîj... Sau poate am îmbătrînit eu.
 
Eh… Cînd într-un sfîrşit au terminat nesfîrşitele probe de sunet, băieţii de la KINETHICS au salutat publicul (mai bine zis, masa cu prieteni entuziaşti foarte – colegi de liceu?) şi au dat drumul jocului. Pentru asta ne-am dus acolo. Ei bine, băieţii îşi încadrează sunetul în liniile caracterizărilor largi gen alternativ, rock şi metal. Să începem cu ce e mai bun: este cît se poate de clar că cel mai talentat din trupă este sfiosul chitarist blond Andrei “Plagi”. Ce mînă are băiatul ăsta! Andrei se descurcă foarte bine pe piesele care cochetează cu psychedelic-ul, stone rock-ul, garage-ul sau jazz-ul… Am auzit o variantă Voodoo Chile (Hendrix, dacă mai încape îndoială) excelent executată – da, şi de ceilalţi - pe care chitaristul şi-a întins şi sucit notele surprinzător de plăcut pentru cine are urechi de aşa ceva. La fel de mult, frumos şi mulţumitor se dezvoltă şi pe celelalte piese, care frizează „experienţele cognitivului”, dar cu siguranţă nu este un chitarist de metal. Partea cu metalul vine, cred, din partea colegilor de trupă şi se situează într-o zonă căreia îi cam lipseşte diagrama fier-carbon. Vocalul, Dinu (asta e, monşer), n-are suflu în el nici cît îţi trebuie să uzi florile dimineaţa pe stomacul gol… O preluare mai leşinată a Highway To Hell n-am auzit nici în cluburile de karaoke, man! În faţa mea erau un el şi o ea îndrăgostiţi foarte. „Asta e o piesă tare”, i-a recomandat el la primele acorduri. Pe la jumătate, dădeau din cap nemulţumiţi. E-te că nu mi s-a părut… Trec peste „trupa de sacrificiu” şi „sunetul prost făcut”. Trebuie să mai aduci şi ceva de-acasă. Concluzia: KINETHICS sclipeşte pe alocuri şi cred că ar începe să strălucească şi mai mîndru dacă Andrei s-ar desfăşura mai mult, Dinu ar rămîne doar chitarist şi trupa ar găsi un vocal care să „mişte” auzul. Pe 29 vor cînta în El Comandante (uite şi reclama), mergeţi şi convingeţi-vă…
 
Aaaahhh… IDOL! Trupa de fete care nu vrea să progreseze deloc. Cum să progresezi cînd de aici şi pînă azi nu se cunoaşte lucrul la cîteva repetiţii mai hotărît susţinute? Păi, să vedem: invariabil începutul setului se face pe We Will Rock You – QUEEN, urmează o compoziţie proprie (Dacă vrei?), Zborul – a treia bucată, a doua preluare, Rock You Like A Hurricane – SCORPIONS, Nu te voi ierta, Fără tine şi a treia preluare, Paranoid – BLACK SABBATH. Mi-a scăpat ceva? Da, Cum vreau eu, de la TROOPER. Patru-cinci piese proprii cu iz de Radio România şi patru preluări? Atît? Şi, în afară de asta, nici măcar cîntate cum trebuie? Trecerile bateristei etalează din plin lipsa repetiţiilor, iar vocea Iuliei este la cinci secunde de a-şi găsi tonalitatea şi forţa care s-o facă o mare vocalistă… Repetiţii, repetiţii, repetiţii… Asta dacă vor să facă ceva în afară de a fi uitate în doi-trei ani, căci, deh, „ce nu merge înainte… stă pe loc”. Ah, da, era să uit: idoliţa mea preferată rămîne tot Diana, care încă mai trage trupa după ea. Bănuiesc că de ea depinde pînă cînd…
 
Hai să vorbim şi de o trupă care se ia foarte în serios: HIGHLIGHT KENOSIS. Îmi place din ce în ce mai mult ce cîntă, si mai ales cum, (fata şi) băieţii ăştia. Totul sună curat, bine structurat: nici o gherlă, nici o greşeală. Frumoasă voce, bun chitarist, instrumentişti de clasă. Am mai spus-o. De fapt, Matei este atît de îndemînatic în ceea ce face – aranjamente, chitară, orchestrări, butoneală, chiar şi pe mini-disc – încît nu m-aş mira să aud că în cîţiva ani se ocupă de producţie. Maria parcă începe să prindă o atitudine şi o prestanţă scenică apropiate de cele ale (urăsc comparaţiile astea) unei Patti Smith. Fata are vocea lucrată şi, sincer, mi se pare una dintre cele mai frumoase voci feminine de pe la noi, dacă nu cea mai. Amestecul de genuri şi ritmuri HIGHLIGHT KENOSIS este incredibil de compact, în ciuda diversităţii. Găseşti la ei influenţe de la PINK FLOYD pînă la HEROES DEL SILENCIO, via PRIMUS – şi multe altele care nu-mi vin în minte – dar summumul acesta sună neaşteptat de original. Au avut parte şi de un sunet peste medie, pentru care Maria a şi mulţumit sunetistului Vasile (trebuie menţionat: a făcut chiar treabă bună). HK are piese pe care toată lumea iese în faţă, lăsînd fiecare membru al trupei să se exprime pe larg. Este evident că vorbim de o trupă bine consolidată şi foarte bine întreţesută. Din cîte am înţeles, îşi vor lansa primul album, Glowing, pe 1 octombrie (confirmare, vă rog…), însă trupa se manifestă cel mai bine live, şi, după ce i-am văzut de trei ori anul acesta, pot să spun că este una dintre cele mai bune trupe romîneşti pe 2009. Exemplar. Şi, culmea, este loc destul pentru toată lumea…
 
Cît de nasol este să fii trupă de viking metal în Suburbia, duminică seara? Cei de la INOPIA probabil că ştiu, sau cel puţin şi-au dat seama cînd publicul s-a înjumătăţit faţă de cît era (250-300?) la HK. Dar nu poţi să nu le admiri entuziasmul crescînd cu care cîntă de la un concert la altul şi, şi mai important, optimizările interpretărilor acumulate de-a lungul timpului. Se pare că trupeţii învaţă din greşeli, ceea ce e bine pentru ei. Şi pentru noi. Umblă vorba prin tîrg că li s-ar fi schimbat şi norocul şi că le bate vînt bun în pînze… La mai mare, măi, băieţi (şi fete)! Muzical, după cum am spus, INOPIA pare să-şi fi intrat în mînă. Piese care altădată sunau plat - Empire Falls, Requiem sau Beyond The Castle Walls - au fost de data aceasta cîntate cu sîrguinţă şi impunere, lucruri care s-au simţit. Au fost atenţi la sunet, s-au sincronizat perfect şi cu chef, dînd ştaif fiecărei piese din set. Abigor mi s-a părut, de departe, cea mai bună piesă a setului lor, The First Kind Of My Kind a avut parte de o chitară demenţială prin final, iar Long Life To The King a făcut imediat să miroasă a şampon prin aer. O trupă care evoluează (în sfîrşit!) frumos, dar care mai are ceva pînă la o recunoaştere unanimă din partea celor care vin la concerte de acest fel. Pînă la urmă evoluţia trebuie să aducă şi public nou. Ce te faci cînd cînţi în faţa aceloraşi prieteni, iar şi iar şi iar… Om trăi şi om vedea.
 
Trupa serii s-a vrut să fie DE PROFUNDIS, una dintre formaţiile trecute pe afişul proaspăt răposatului de deces Rock City Open Air, care, odată amînat festivalul, s-a trezit cu bilete de avion nereturnabile, aşa că şi-au zis „hai în Romînia, că găsim noi să cîntăm pe undeva…” E trist cînd se ajunge la aşa ceva, mai ales cînd te înscrii în ditamai festivalul şi ajungi să cînţi pentru 60-70 de oameni în Suburbia. Sincer, toată treaba m-a deprimat într-atît de mult, încît după cinci piese mi-am luat catrafusele şi am plecat bombănind în barbă. Trupa sună bine, nimic de zis, dar duminică seara începi să auzi deja de pe la 11 noaptea reproşurile şefului de a doua zi. Oricum trupa a cîntat cu chef de zile mari, vocalul încercînd să anime cît de cît pe cei rămaşi, însă, după cum am mai spus, nu prea aveai cu cine, genul britanicilor, progressive extreme metal, nefiind prea gustat de publicul Suburbiei, deşi intensitatea primelor piese ar fi meritat mult mai multă atenţie.
 
Mă tot întreb: cu ce aşteptări vin formaţiile la astfel de minifestivaluri? Full-house? Un concert bun? Un producător / impresar gen Mr. Bigggg în sală? Rezultate? Un album, un clip pe care nu ţi-l difuzează nimeni pentru că nu eşti în targetul de consum şi, eventual, un turneu naţional prin patru-cinci judeţe mai importante. Nu? Utopic, ştiu. Cred că singura constantă rămîne dorinţa trupelor de a cînta, nu contează unde, un lucru pe care trebuie să-l admiri, fără îndoială, dar mai este asta de ajuns atunci cînd nici public nu prea e?