SUMMER ROCKS 2002 - Petőfi Csarnok, Budapesta, Ungaria, 7-9 iunie 2002

Perioada: 07.06.2002
Loc de desfăşurare: Petőfi Csarnok, Budapesta, Ungaria

Trimite acest articol unui prieten

Trupe participante:
MANOWAR, DEW-SCENTED, KALAPACS, IRON MAIDNEM
SLAYER, IN FLAMES, BORKNAGAR

A fost mai mult decît un simplu festival, a fost pur şi simplu o experienţă divină. Încă de la început am simţit că voi trăi nişte momente magice, la care pînă atunci visasem cu ochii deschişi. Am să încerc să prezint acest eveniment nu ca pe un simplu articol, ci ca pe o adevărată scrisoare către voi, fraţii mei ce împărtăşiţi aceeaşi religie: METALUL. De ani de zile mi-am construit acest ţel, de a-mi vedea mentorii, pe cei care m-au făcut să înţeleg cel mai bine această atitudine cu adevărat specială, acest sentiment magic ce ne guvernează pe toţi şi această muzică ce a unit milioane de fani pe parcursul a cîteva decenii.

Venirea războinicilor de la MANOWAR în Ungaria a însemnat o ocazie perfectă pentru a-mi împlini visul, iar toată energia mea s-a canalizat pe acest festival. Vestea că Tom Araya & Co. vor participa de asemenea la acest spectacol mi-a dat impulsul necesar. Astfel am trecut peste toate piedicile şi m-am văzut în faţa scenei în primul rînd, alături de aproximativ 6.500 de fraţi metalişti dornici de headbanging.

Trupa ce a deschis festivalul a fost copia celebrei IRON MAIDEN, IRON MAIDNEM, care a cîntat relativ curat aproape toate creaţiile de succes ale britanicilor. Au urmat KALAPACS şi DEW-SCENTED, prima aducîndu-mi aminte de Compact sau de Schimbul 3, iar a doua o adevărată speranţă pe teritoriul thrash.  DEW-SCENTED a încins cu adevărat spiritele printr-un thrash foarte original, piperat din cînd în cînd cu elemente vocale specifice death metal-ului. Totuşi riffurile aduceau cu deja afirmaţii DESTRUCTION.

Ca un fanatic admirator al celor de la MANOWAR ce mă declar, am vrut iniţial să las evoluţia celor patru regi ai metalului pentru sfîrşitul articolului, ca pe o apoteoză, însă, după cum se observă, am hotărît în cele din urmă să comentez formaţiile în ordinea apariţiei, pentru că nici show-ul celor de la SLAYER n-a fost deloc de lepădat, constituind o adevărată dezlănţuire de putere, pur şi simplu năucitoare.

După DEW-SCENTED, inevitabilul urma să se întîmple: MANOWAR, cea mai zgomotoasă trupă de pe planetă (conform recordului de aproape 130 de decibeli stabilit în Grecia), avea să se dezvăluie în faţa celor aproape 7.000 de fani prezenţi.

Aşteptarea este dureroasă. O ploaie agasantă amînă apariţia regilor. Văzînd că natura nu lăsa loc de întors, reflectoarele de veghe se sting, warcry-urile se fac auzite, iar cei patru apar falnic într-o explozie de lumini, îndemnînd la război prin chiar piesa Manowar. Adrenalina curge, iar visul este deja împlinit. Eric, Joey, Karl şi Scott pornesc o devastatoare furtună heavy metal. Toţi fanii devin un tot, un războinic de nestăvilit aflat în transă. Sîngele-mi curge prin vene precum magma, iar ploaia ce cade neîncetat, precum o probă de rezistenţă în plus sau poate ca o ispăşire, mă lasă complet indiferent.

Pe întreaga durată a concertului s-au cîntat aproape toate melodiile de marcă ale regilor. Nu mai ştiu exact ordinea, însă printre piese s-au numărat Fighting The World, Hail & Kill, Kill With Power, Sign Of The Hammer, Black Wind, Fire & Steel, Power, Army Of The Immortals şi, bineînţeles, Kings Of Metal.

Trupeţii şi-au reconfirmat renumele de adevăraţi macho alegînd dintre fetele prezente opt dintre cele mai frumoase. Pentru a fi mai exact, cel responsabil cu alesul a fost în primul rînd Eric Adams, apoi urmînd bineînţeles Joey DeMaio.

Întorcîndu-mă la muzică am observat un MANOWAR în mare formă, fiecare instrumentist dovedindu-şi virtuozitatea printr-un demenţial solo. Karl Logan a uimit audienţă printr-o tehnică şi o rapiditate cu adevărat deosebită, iar DeMaio şi bass-ul său original au înfipt săgeţi otrăvite în inimile celor ce nu slăvesc Metalul. Tobele lui Scott Columbus au dat impresia unui ciocan zdrobitor, ce te ducea cu gîndul la războinicul de pe The Triumph of Steel. Nici vocea voinicului Eric Adams n-a fost mai prejos, inspirînd aceeaşi energie ca acum 20 de ani.

Toţi cei patru artişti, regi, războinici sau oricum vreţi să-i numiţi au dovedit, fără putinţă de tăgadă, continuitate, arătînd că se poate să supravieţuieşti şi fără compromisuri, să-ţi respecţi şi să-ţi iubeşti fanii, să arăţi lumii că eşti capabil să scoţi piese de valoare într-o perioadă în care heavy metal-ul nu trăieşte tocmai perioada sa de glorie. N-am putut să-mi stăpînesc lacrimile de fericire la sfîrşitul concertului, chiar dacă am rămas puţin dezamăgit pentru că regii n-au coborît între fani. Din păcate, acest recital MANOWAR a durat doar o oră şi douăzeci de minute, fragmentată şi aşa de multe pauze. Pînă la urmă însă calitatea contează şi nu cantitatea.


Cu toate că şi a doua zi a  fost activă, după o asemenea intensă trăire mi-am permis doar să observ şi să mă odihnesc. BORKNAGAR a avut un spectacol cu adevărat reuşit şi m-a impresionat părul extrem de lung al unor membri ai trupei. Recunosc că aş fi dorit să văd MARDUK, GRAVEWORM, IMMORTAL sau DARK FUNERAL de pe tărîmul extrem, însă pot să spun că BORKNAGAR s-a descurcat foarte bine.

Headlinerii acelei zile au fost însă IN FLAMES. Trupa a vrut să nu se ceară bis-uri, iar piesele ce aveau succes erau automat recîntate de trupă. Atmosfera s-a dovedit chiar foarte bună, IN FLAMES dovedindu-şi cu adevărat valoarea. Specific pentru membrii acestor două formaţii afost faptul că au ieşit să împartă autografe şi să discute cu fanii.

A treia zi a festivalului a fost din nou o zi foarte importantă pentru mine. Rîndul unu mă aştepta, iar eu îi aşteptam pe regii thrash-ului.

Bazate pe hardcore şi pe alocuri chiar pe new metal, trupele de deschidere şi-au îndeplinit datoria, reuşind să încingă atmosfera pînă la temperatura de autoaprindere, pregătind fanii pentru uraganul ce urma să lovească: SLAYER. Fusese o zi liniştită, fără ploaie, însă odată cu apropierea concertului timpul s-a înrăutăţit, la sfîrşitul ultimei trupe de deschidere plouînd în toată regula.

Spectacolul legendelor vii a început în jurul orei 21 prin Darkness of Christ, intro-ul noului album de studio, urmat bineînţeles de Disciple, prima melodie adevărată de pe acest comeback, God Hates Us All.

Apariţia pe scenă n-a fost deloc mai puţin explozivă decît a celor de la MANOWAR, însă cu un surplus clar de agresivitate, pînă şi la nivelul volumului. Cu o manieră mult mai concretă, mai practică, fără nici o pauză mai mare de treizeci de secunde, şi cu un ritm rapid şi susţinut pe toată durata concertului, slayer-ii au cîntat aproximativ o oră şi patruzeci de minute, dintre piese nelipsind bineînţeles Die By The Sword, Chemical Warfare, Angel Of Death, South Of Heaven, Ghosts Of War, War Ensamble, Seasons In The Abyss, Stain Of Mind sau Raining Blood. Impresia lăsată a fost de nebunie totală. S-a făcut stage-diving, ceea ce i-a cam nemulţumit pe oamenii de ordine, dar parcă asta contează?

Cu cît ploaia s-a îndîrjit, cu atît a crescut şi pofta de a cînta a celor patru artişti. În final, SLAYER a învins în lupta cu natura, concertul încheindu-se în condiţii normale.

Cu toate că trupa mea numărul 1 este MANOWAR, am ales să scriu despre SLAYER în final pentru că, paradoxal, s-au dovedit mult mai aproape de fani decît regii heavy-ului, au avut mai multă consistenţă, iar atmosfera mi-a adus aminte de Under Sige in Barcelona al celor de la SEPULTURA.

Le mulţumesc celor ce m-au însoţit, Andrei, Cătălin şi Adi, şi doresc fiecărui fan adevărat din ţara noastră să aibă parte de concerte la fel de strălucite ca cele văzute de mine pe 7-8-9 iunie 2002.

În final aş spune că show-uri precum cel la care am asistat ar putea avea loc şi la noi, dacă ar exista puţin interes din partea celor cu bani.

Keep the Flame Burning & Fight for Metal Brothers.