Sziget Festival 2011 - insula Óbuda, Budapesta, 8-15 august 2011 (prima parte)

Perioada: 10.08.2011
Loc de desfăşurare: insula Óbuda, Budapesta

Trimite acest articol unui prieten

Trupe participante:
● scena principală pop rock: PULP, INTERPOL, RISE AGAINST, FLOGGING MOLLY, THE MACCABEES
● scena Pesti Est World Music: LABRASSBANDA, LES HURLEMENTS D'LEO, OJOS DE BRUJO, AFROCUBISM
● scena A38-Wan2: TERRY POISON, SOERII & POOLEK, THE BLOODY BEETROOTS DEATH CREW 77, SUICIDAL TENDENCIES, HURTS, DORIAN CONCEPT
● scena rock-metal: OMEN, ROAD, WITHIN TEMPTATION, MOTORHEAD
● Burn Purty Arena: EMPIRE OF THE SUN, RICHIE HAWTIN, CONTROL STAGE WITH & AMBIVALENT, MARC HOULE, PHILIPP STRAUB, IGOR DO'URDEN VS COYOTE
● scena MR2: FRESHFABRIK, BALKAN FANATIK, BRAINS, QUIMBY
● scena EUROPA: THE MONO JACKS, THE BROKEN BEATS, MITCH & MITCH, ANA MOURA

Partea întîi, în care Lemmy rosteşte cîteva vorbe celebre, Sharon arată ca la o nuntă ţigănească, iar noi sîntem mîndri că venim din România

Anul acesta a existat din nou o scenă (rock-)metal la Sziget – în careva dintre anii trecuţi fusese desfiinţată – şi chiar au păşit pe ea cîţiva dintre zeii metalului. Cel puţin în primele două zile. E greu de înţeles de ce n-au încercat organizatorii să menţină nivelul pînă la capăt. Au mai headline-uit acolo DEFTONES (aud că unora le place), TANKCSAPDA (TANKCSAPDA la Budapesta, ce eveniment!) şi LOSTPROPHETS. Who the fuck is LOSTRPROPHETS? În condiţiile astea, era o chestie de principiu să pleci acasă după două zile. Cel puţin pentru un rocker impenitent. OK, Sziget nu este un festival de metal (chiar dacă la începuturile sale, care acum se pierd în negura timpurilor, era măcar un festival de rock). Aş şi minţi dacă aş afirma că nu m-am dedat unor plăceri muzicale vinovate. Totuşi, dacă ai deja o scenă (rock-)metal, ai putea să te străduieşti ceva mai mult. Line-up-ul de sîmbătă şi duminică parcă ar fi încercat să-l concureze în plictiseală pe cel de la Artmania.
 
A propos de plăceri vinovate, am început cu mult bun simţ festivalul cu THE MONO JACKS, pedepsiţi să cînte pe scena Europa – un fel de scenă „şi alţii” – pe la ora patru după masa, cînd multă lume căuta încă drumul spre insulă. Cine a venit să-i vadă – nu foarte mulţi – a putut să constate că indie rock-ul înfloreşte la fel de sălbatic şi în România ca peste tot în lume. Mission accomplished, aşadar, ICR-ul poate dormi liniştit. Membrii MONO JACKS păreau să se joace de-a cîntatul pe scena mare. Intenţionat sau nu, au reuşit să respecte codul vestimentar valabil pentru Pop-Rock Main Stage. Vreau să spun că practic toată lumea pe care am văzut-o miercuri pe scena principală a apărut la costum şi cravată.
 
Dave King, de exemplu. Căci după ce ne-am bucurat de Maria, am şi fugit de la MONO JACKS la FLOGGING MOLLY. Am fugit, căci Szigetul e mare. Băiat de provincie cum sînt, n-am mai fost la un festival la care să oboseşti pînă ajungi de la un concert la altul, sau la care să te pierzi dacă încerci s-o faci fără hartă. Nici la unul la care să se adune de fiecare dată o masă atît de imensă în faţa scenei mari, indiferent ce s-ar fi întîmplat pe ea. Păi, e aia principală, ce mai contează cine cîntă. Unde s-ar mai fi înghesuit atîta lume la LA ROUX, care au la activ un nenorocit de album, apărut şi acela cu doi ani în urmă? Şi unde mai vezi atîţia idioţi pe metru pătrat? Hai să fiu retrograd: afirmaţia că de la Woodstock încoace, orice megafestival încearcă să repună în scenă Woodstock-ul, mai precis să transpună în realitate imaginea ce s-a creat despre Woodstock, e la fel de valabilă ca observaţia că un megafestival e locul carnavalesc al idioţeniei necenzurate. Fiţi cretini aici, fiţi cretini acum, că pe urmă timp de un an nu se va mai întîmpla nimic şi în momentele cînd plictiseala vă va sări la gît veţi regreta că n-aţi făcut-o.
 
La concertul FLOGGING MOLLY lumea a venit cu obiecte. Posesorii le fluturau deasupra capului, ca şi cum s-ar fi aşteptat ca Dave să aleagă cîştigătorul. S-au putut vedea: un palmier gonflabil, două chitare acustice, un elefănţel gonflabil mov, un steag al RDG-ului (!) etc. etc. Lumea a aruncat de asemenea pahare pline cu bere, aşa încît puteai să ghiceşti de cîtă vreme este acolo cineva după cîtă bere curgea de pe el (ea). Cred că era un tribut adus celticităţii membrilor trupei – care sînt din Los Angeles, dar sînt irlandezi la suflet.
 
Sincer, FLOGGING MOLLY parcă ar fi cîntat pentru altcineva. Dave King se lansa după fiecare piesă în dezbaterea unei teme de politică internaţională (pacea mondială a fost des abordată), lumea dansa şi se stropea cu bere. Să fi rezolvat Dave pe scenă situaţia din Palestina şi nimeni n-ar fi observat. Pe de altă parte, atmosfera nu era fără legătură cu muzica FLOGGING MOLLY, căci aceasta este o explozie de bucurie.
 
Pe scena mare, sound-ul a oscilat între slăbuţ şi scandalos de slab, aşa că uneori era destul de greu de ghicit ce se cîntă. La MOLLY nu mi s-a întîmplat decît de două ori – la Saints and Sinners şi Oliver Boy, ambele de pe ultimul album, pe care l-am ascultat destul de des în ultima vreme. Oricum, rămîne impresia că FLOGGING MOLLY e una dintre cele mai bune trupe live care cutreieră pămîntul zilele astea.
 
Vali „SirBlues” Răcilă a cîntat solo, cu trei chitare acustice (pe rînd, nu deodată) şi cu un singur dinte în gură. Dl. Răcilă a cîntat bluesuri clasice – altfel spus, bluesuri pur şi simplu – într-un mod pentru care cuvîntul „autentic” nu este suficient. Nu o dată, aceste bluesuri păreau să fie doar evocate. Deseori, Sir Vali părea să nu facă altceva decît să schiţeze cîte un contur trecător în acest unic şuvoi care este bluesul. Căci, în esenţă the blues nu există decît la singular. E uşor să-i ironizezi pe muzicienii care se apucă de blues cînd sînt too old to rock n’ roll şi se poate cînta bineînţeles blues şi la vîrsta adolescenţei – a făcut-o Jonny Lang, a făcut-o şi Joe Bonamassa – adevărul e însă că trebuie să ai o anumită vîrstă pentru a putea să exprimi în cîteva note atîta înţelepciune cîtă s-a ascuns în varianta lui Sir Blues după How Can A Poor Man Stand Such Times And Live sau pentru a putea să-ţi însuşeşti cu atîta naturaleţe piese care au trecut cîndva prin mîna lui Robert Johnson (Stop Breakin’ Down, Cross Road Blues, Sweet Home Chicago). La capăt, dl. Răcilă a cîntat You Gotta Move a capella şi absolut unplugged – adică fără chitară şi fără microfon, dar cu concursul publicului. O experienţă greu de descris în cuvinte. După o scurtă consfătuire cu organizatorii, a revenit pentru Goodnight Irene. A fost răsplătit cu un standing ovation. Cinci minute în care puteai să fii mîndru că eşti din România.
 
Sînt momente în care îmi place să ascult WITHIN TEMPTATION – ultimul album nu este lipsit de calităţi – dar acesta n-a fost unul dintre ele. După concertul lui Vali Răcilă, WT a sunat mai kitsch şi mai superficial ca niciodată. Plus că Sharon era îmbrăcată execrabil, în blugi şi cu un obiect vestimentar nondenominaţional, argintiu şi posibil inflamabil. Nici n-am stat decît la  What Have You Done – cu participarea virtuală a lui Keith Caputo de pe vremea cînd era bărbat – şi Iron, care a fost dedicată unei trupe britanice numite IRON MAIDEN. Frumos gest, dar prin asta muzica WT nu devine mai metal. Tot aşa cum ideea de a-l tot proiecta pe Keith Caputo pe un ecran la patru ani după ce a fost lansată piesa la care a colaborat este o mişcare mai degrabă jenantă. Au şi WT suficienţi fani încît să stea pe propriile lor picioare.
 
Oricîţi fani ar avea însă INTERPOL, pentru cine are sentimente faţă de JOY DIVISION simpla existenţă a formaţiei rămîne o ofensă. O ofensă a fost şi cămaşa în carouri purtată de Paul Banks pe scenă. La Sziget i-am văzut pe INTERPOL pentru prima dată, aşa că nu ştiu dacă asta e forma lor obişnuită sau erau doar nedormiţi, dar THE MONO JACKS păreau să se simtă mai bine pe scenă decît ei. Banks scruta publicul cu o privire temătoare, ca şi cum s-ar fi aşteptat să fie pocnit din moment în moment cu o sticlă în cap. Cu această atitudine de always malaise – the man I am şi-au intonat INTERPOL compoziţiile amar-melancolice, care pentru multă lume – care, poate pe bună dreptate, nu dă doi bani pe filiaţia JOY DIVISION – sînt de acum imnuri rock nemuritoare. Trupa nu s-a prea omorît cu ultimul album, deşi n-am constatat asta la faţa locului, ci ulterior, consultînd playlistul pe net. Opinia mea e că, odată ce i-ai văzut live, e greu să nu iei pe INTERPOL în serios, dar mă îndoiesc totuşi că ei sînt cei care vor salva rock n’ rollul. Poate KASABIAN.
 
Mă tem, tare mă tem că sînt urmărit de o vină groaznică. Altfel nu îmi explic de ce mă pedepseşte Dumnezeu aşa. Aşa: concertele MOTORHEAD, SUICIDAL TENDENCIES şi PULP s-au suprapus într-atîta, încît era imposibil să găseşti o soluţie de compromis cu costuri minime. Pînă la urmă, pentru a salva cea mai mare parte a concertelor MOTORHEAD şi PULP, am renunţat aproape în întregime la SUICIDAL TENDENCIES.
 
Strict vizual, SUICIDAL TENDENCIES e greu de recunoscut. Cyco Miko s-a transformat în Fat Mike, iar restul trupei s-a înnegrit. Bateristul Eric Moore îmbină  ambele tendinţe. Arată de-a dreptul ca un ex-membru FAT BOYS (în caz că-şi mai aduce cineva aminte de ei). Robert Trujillo a dispărut într-o trupă de metal ceva mai faimoasă, iar Rocky George a dispărut pur şi simplu. SUICIDAL TENDENCIES a fost repartizată în mod neaşteptat în cortul A38-WAN2, în care se cîntă de obicei muzică electronică. A reuşit să umple cam trei sferturi din el, în condiţiile în care la dreapta cînta MOTORHEAD, iar la stînga PULP. N-am stat decît la War Inside My Head şi la jumătate din piesa următoare, suficient să constat că nici vîrsta, nici toate acele kile nu-l împiedică pe Mike să-şi facă turele pe scenă. Am verificat de curiozitate acasă şi am constatat că ST merge în turneul acesta pe varianta best of, ignorînd aproape complet ultimele două albume. Păcat, pentru că sînt bune. Mai ales cel din 2000. În mod normal, concertul SUICIDAL n-ar fi trebuit în nici un caz pierdut.
 
„We are MOTORHEAD and we play rock n’ roll.” Ei da, am auzit în sfîrşit celebrele cuvinte. În măsura în care termenii afectat, histrionic, emfatic, pompos etc. au antonime, MOTORHEAD sînt toate aceste lucruri. Nu se întîmplă prea des în domeniul hard rock-ului ca cineva să depăşească şi ultima graniţă a poiesis-ului, a „facerii” şi să se identifice cu muzica de aşa o manieră, încît aceasta să curgă pur şi simplu prin el, dar, la vîrsta de 65 de ani, Lemmy a reuşit. Lemmy şi esenţa rock n’ rollului sînt de acum una. Aşa se face că piesele MOTORHEAD mai noi sînt la fel de bune ca cele scrise cu douăzeci sau treizeci de ani în urmă. Poate aşa se face şi că Lemmy a devenit propria sa metaforă. Lemmy pare făcut din simboluri, din lucruri care au dobîndit valoare de simbol tocmai deoarece compun lemmycitatea: Rickenbackerul, cizmele, pălăria, vocea. Pe la Get Back In Line am simţit deodată că totul este perfect în univers, că nimic nu se întîmplă fără sens, că orice semnificaţie va fi revelată cîndva. Pe la In The Name Of Tragedy am plecat.
 
PULP e o dovadă a faptului că vremea starurilor rock a trecut. Nu că n-ar fi faimoşi, nu că n-ar fi adunat multă lume ca headlineri ai zilei întîi, dar PULP, care ar fi trebuit să dea foc lumii în ultimii douăzeci de ani, nu sînt astăzi altceva decît una dintre trupele brit pop / indie rock ale anilor nouăzeci (care se întîmplă să se fi reunit). Cine a avut în ultimii ani mai multă stofă de idol decît acest jumate crooner – jumate Mick Jagger, care este Jarvis Cocker, cu mutra sa de intelectual declasat, prea cool ca să fie nihilist? Mă rog, Jarvis nu părea să fie la fel de preocupat de aspectele astea ca mine, părea să se bucure de şansa de a cînta din nou cu vechea lui trupă.
 
Poanta e că la un concert PULP te poţi bucura de show, fără să simţi că eşti fraierul show business-ului. Muzică pop pentru intelighenţie. Sau, cum explica cineva lîngă mine: „Bă, PULP cîntă o muzică de căcat care e bună”. Cît despre show, Jarvis Cocker a reuşit să creeze impresia că scena, concepută după canoanele esteticii disco, este o extensie a personalităţii sale. PULP nu lucrează cu un playlist bătut în cuie şi cel de la Sziget a conţinut cîteva alegeri neaşteptate (Pink Glove, FeelingCalledLove, Live Bed Show, Bar Italia). În rest, şlagăr peste şlagăr. Disco 2000, Bad Cover Version, Sorted For E's & Wizz, absolut irezistibile. Figură aparte au făcut doar This Is Hardcore şi Sunrise, care au sunat ca părţi ale unui musical psihedelic. Concertul s-a încheiat desigur cu Common People, pe care Jarvis a prezentat-o cu o modestie dezarmantă: „Ce să zic, asta e cea mai cunoscută piesă de-a noastră”.
 
Ce să zic, am văzut PULP. La nouă ani după ce s-a desfiinţat.

continuare aici