FADING CIRCLES (Rom) - Soulburn

Casa de discuri: autoeditat
Format: CD
Gen: progressive metal
Ţara de origine: România
Data lansării: 24.06.2009
Distribuit in România de:

Trimite acest articol unui prieten

Playlist:
01. The Holy Trinity
02. Kill the Screen
03. My Real Face
04. Fading Parallels
05. Attitude
06. My Restless Soul
07. Sad Days Are Over
08. Sad Day Are Over
09. I Know that Time’ll Come

Componenţă:

• Csiszer "Putyi" István (voce, chitară, clape)
• Nagy Hunor (bass)
• Gyorgy Csongor (baterie)

Îmi place să repet opinia lui Lester Bangs, după care muzica progresivă reprezintă de fapt faza decadentă a rockului. Desigur, multe s-au schimbat de pe vremea cînd scria Bangs. Johnny Rotten îşi punea un tricou pe care scria I hate Pink Floyd şi făcea cu SEX PISTOLS un zgomot pe măsură. Şi era cu adevărat revoluţionar. Azi, orice manifestare de talent, originalitate sau virtuozitate reprezintă o breşă în sistemul idioţeniei instituţionalizate. Generalizate. Comercializate. Problema mi se pare numai că ceea ce trece azi drept prog – îmi place s-o repet şi pe asta, deşi îmi aparţine – este mai mult pompos decît progresiv. Şi cînd e experimental, este deseori aşa într-un mod atît de superficial încît pare a fi o muzică făcută pentru „gîdilatul urechilor”, cum zicea cineva.
 
Am spus toate acestea, într-un mod destul de previzibil, deoarece FADING CIRCLES nu sînt aşa. Apreciez din acest motiv în mod special muzica lor şi m-aş hazarda chiar să afirm că reprezintă un lucru preţios nu numai la nivel autohton, ci şi internaţional. În linii mari, aş situa muzica de pe Soulburn undeva între FATES WARNING şi YES. Mai important mi se pare însă că FADING CIRCLES par a fi regăsit într-o oarecare măsură intenţia originală a muzicienilor care au creat progul în acei ani şaptezeci. Şi anume de a rarefia soundul rock pentru a-l face permeabil la alte universuri sonore, în speţă muzica clasică şi jazzul. Astfel, şi în piesele de pe Soulburn construcţia heavy metal se destramă de fiecare dată pentru a face loc unei muzici mai bogate. Iată, chiar în The Holy Trinity, care deschide discul şi care sună foarte a metal optzecist, orga care intervine la refren resemnifică întreaga compoziţie. La fel, soloul de chitară meditativ din Kill The Screen.
 
Pe site-urile FADING CIRCLES se găseşte un text în care membrii trupei vorbesc despre Soulburn melodie cu melodie. My Real Face este numit aici „cel mai progresiv act al albumului”. Este şi cea mai bună piesă, după mine. Soloul din a doua parte a melodiei aminteşte puţin de MALMSTEEN din epoca Trilogy-Odyssey. Albumul Soulburn este astfel construit încît pe măsură ce înaintează devine tot mai acustic. Cel puţin pînă la Attitude şi My Restless Soul, care sînt din nou metale mai clasice şi împart astfel albumul în două. Sad Days Are Over şi Between Light And Darkness au în comun faptul că încep acustic-melancolic şi se metalizează spre capăt. Between Light And Darkness este, pe de altă parte, singura de pe disc care operează în mod evident cu elemente jazz. I Know That Time’ll Come, care închide CD-ul, mi se pare a fi la acelaşi nivel cu My Real Face. Fiind însă vorba de o compoziţie acustică, fără chitare distorsionate, este caracterizată de un fel de puritate care în cadrul rockului îi este, iarăşi, propriu aproape exclusiv progului.
 
Aş mai aminti două lucruri. Deşi melodiile de pe Soulburn ar funcţiona şi fără text, acestea sînt la fel de inteligente ca muzica. Apoi, cam în toate recenziile s-a vorbit despre sound-ul albumului. Într-adevăr nu este perfect, dar te poţi obişnui cu el. Ce să zic, poate să aibă un efect nostalgic, căci albumul chiar sună ca şi cum ar fi fost înregistrat în anii optzeci. Mai interesant mi se pare însă că dacă riffurile ar rupe cum ar trebui s-o facă, Soulburn ar părea mai mult metal decît rock progresiv. Aşa, efectul este invers.